Nu demult, pe una din străduţele înguste din cartier, am zărit doi copii pe o bancă lângă uşa deschisă a unei case. Băiatul mai înalt decât fetiţa, purta pantaloni lungi şi o cămaşă veche. Copila avea părul strălucitor, prins într-o coadă de cal. Îmbrăcată îngrijit, cu şorţ scrobit şi fustă garnisită cu dantelă.
El sufla baloane de săpun printr-o cochilie de plastic. Fetiţa se repezea după baloane şi le prindea în căuşul palmelor spărgându-le înainde de a-şi lua zborul. Cum bulele multicolore se înălţau puţin, micuţa sărea fericită. Îi luceau ochii şi râdea cu capul dat pe spate după ce le nimicea. Lasă-le să zboare, îi spuse băiatul cu reproş. Le-ai spart pe toate! Ea îl privi mirată, de ce să nu se joace? Şi dacă le-ar lăsa să plutească tot ar pieri, s-ar putea lovi de copaci sau de casele din jur.
Baloanele sunt ca nişte dorinţe, a adăugat băiatul, văzându-şi prietena nedumerită. Nu le laşi să zboare, nu vei şti niciodată dacă se vor îndeplini. Şi a suflat din nou baloane de săpun. Fetiţa le-a urmărit fără să le mai spargă, câteva s-au pierdut după colţul casei, altele s-au frânt de bordura lată a trotuarului, privirea ei însoţea un glob de săpun. Un pui de vânt îl ridică, iar o rază de soare îl lumină, puteai ghici toate culorile în el, aşa frumos se răsfrângea soarele. Apoi s-a pierdut sus, tot mai sus până departe sub nori.
Oare ce dorinţă se ascunde într-un balon? se întrebă copila. Am putea oare să suflăm dorinţe în locul baloanelor? Sau poate nori! Am putea sufla nori albi şi pufoşi cu care să zburăm şi să ne găsim dorinţele pierdute.