Amintiri din gerunziu

544559_643628079004872_1443962748_n

          Împărţim aceleaşi coordonate spaţiale însă timpul ne risipeşte pe dimensiuni din ce în ce mai bizare, trăind în fine pe frecvenţe diferite, dându-ne de-a dura pe pajiştile unor vremuri legendare, serioase sau animate de imaginar. Mi s-a reproşat adesea că nu trăiesc în prezent şi că ar trebui să-mi înfig măcar din când în când membrele şi gândurile în ceea ce preocupă fiecare cap de locuitor, de parcă ar locui cu toţii pe aceleaşi frontiere imaginare pe care îmi lungesc eu picioarele.

În ultima perioadă, mass-media abundă de reguli nescrise care ne învaţă a fi uniţi pentru salvare şi a ne împărţi în tabere atunci când vine vorba despre lupta cu maidanezii. Nu m-am simţit vreodată mai smulsă din actualitate decât acum. Ăsta era momentul, spun ei, în care puteam să fiu prezentă. Am dat dreptate tuturor gurilor care îmi rosteau absenţa. Nu am fost pe stradă întru salvare, nu am lăsat pe pereţii şi ferestrele celorlalţi gânduri tulburi şi obligaţii cetăţeneşti. Cred că sunt singurul meu prieten care nu a făcut-o, rămânând cu ochii mijiţi, privind din când în când la ambuscada de dincolo de ecran. Am clătinat din cap şi am coborât în lecturi, în poveşti care să-mi păstreze totul, în continuare, necunoscut. Cinstesc înzecit lecturile şi iubirile mele înaintea limitelor fragile ale realităţii în care de curând mă găsesc. Astfel, sper să menţin curat globul de sticlă în care locuiesc.

Totuşi, nu ignoranţa sau neputinţa m-au ţinut la distanţă de viaţă, cât revolta interioară şi egoistă faţă de probleme demult semnalate, dar cărora li se dă atenţie doar când soseşte acel timp prielnic, al lor. De obicei este atât de târziu! Am apreciat însă că – în sfârşit – oamenii şi-au întins mâinile, peturile şi tobele, că dincolo de socializare, bulevardul le-a dat jos măştile şi i-a determinat să se asculte, în timpuri în care ei nici măcar nu se mai auzeau. Ca observator, am rămas să trag alte sfori, să studiez de la distanţă fenomenul şi să surâd, iată, prin bucuriile miilor de protestatari. Am învăţat despre onoare, solidaritate şi aurul românescului El Dorado, m-am umplut de bucurie ca un balon pregătit să se spargă.

Până la urmă, trăiesc în spaţiu mai mult decât în timp. De după fereastra fără perdele care rămâne mijlocul de comunicare cu ceilalţi, privesc la viaţă, suspendată într-un timp al gerunziului, aşteptând să văd ce se întâmplă cu viaţa, trăind prin voi. Nici nu ai cum să trăieşti în prezent, căci aproape nimic nu este nou, totul este reaminitirea acelei prima dată, reluare. Locuind în gerunziu, zilele rămân căscate între idealizarea specifică bietului romantic şi o retragere -asemenea picioruşelor unei scoici- în cochilia de drammatis personae a fiecăruia dintre noi.

Am constatat privind revoltele celorlalţi că am o oarecare dependenţă de propria independenţă, lucru care nu mă lasă să ies din matricea asta de fiinţă pavloviană. Am nevoie de gerunziu pentru a ordona logica zilelor, de la părăsirea patului până la aceea a interiorului vieţii confortabile din adăpost. Doar astfel aş putea scoate după o vreme corpul ăsta în lume, să strige, să îl învăţ mecanica sincronului văzută la atât de mulţi prieteni virtuali în fotografiile de la protest. Gerunziul mă păstrează obiectivă, căci este atât de impersonal încât pot oricând să dansez printre categorii şi moduri de a trăi, mai mult sau mai puţin proprii mie.

Astfel, rămân lipsită de reacţie. Dacă trăiesc un prezent, acela aparţine imaginarului meu şi nu cred că există un prezent comun nouă, tuturor. Poate că voi l-aţi descoperit. Dincolo de orice anticipare ce are să vină, prezentul nu este decât trezirea unui trecut, compensând crizele noastre de autoritate şi legându-ne inimile şi mâinile pentru un timp, de ale celorlalţi. În cele din urmă, fiecare rămâne încleştat cu ochelarii care îi sunt strâns montaţi pe retină, construind de jur împrejurul său decorul tragicului, al hedonistului sau al altor feluri de a privi viaţa prin ceaţă. Îmi pare bine că v-aţi întâlnit pe aceeaşi margine de lume şi că mă lăsaţi să zâmbesc prin voi, de la distanţă.

Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Carla

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.