Era vineri treișpe. La două și puțin ațipisem într-o poziție/„poezie” incomodă, cu o mână sub mine și telefonul în cealaltă, materia cenușie mi se ascundea în perna care nu știu cum ajunsese la picioare. Laptopul alături. (Sub piciorul drept). Continuu alarma. Cât să înjur printre dinți din ce în ce mai tare. La cinci și 45 pleca trenul. La cinci ieșeam pe ușă uitându-mi jumătate din bagaj. Ajung fix în momentul în care trenul nu apucă să-mi zică nici pâs (așa cum trenurile obișnuiesc să te despartă, în dimineți lacrimogene, de-o sinceritate aparte, de cei dragi). Am reușit să-mi prelungesc biletul. (Fără să benificiez de bunătatea străinilor). Și am petrecut șase ore în gară. Nu singură,
fiindcă eu niciodată nu sunt singură. (Kafka și Bulgakov știu să țină de urât/și de urâți/ de cald nu mai zic/ și mă distrează cum pornind de la un simplu gândac în minte-mi apar fel și fel de cazuri în care se nimerește ca voi să nu fi avut trecut ci doar vaga impresie că trăiți). E amuzant cum începi să crezi că-i cunoști pe oamenii de lângă tine din două priviri. Cum tatuajul cu inimioară după mâna unui nene mai pe la cinzeci de ani te făcea direct să te gândești la cum și-a tras-o în dos la mititica (să te tot apleci după săpun). Și apoi pașii bătuți în retragere, apăsați, ușori, rapizi… Atâtea depărtări între călători pe câte apropieri. În final la linia unu, la zece 45, vine și trenul care avea să mă ducă-n Timișoara. Acolo nu mai fusesem. M-am certat cu un vânzător ambulant după ce mi-a trântit câteva vorbe : „domnișoară am Noica, Paler, Cioran…cărți noi nu de la anticariat ca ale dumneavoastră, vechi urâte” (mai avea să zică ceva de tbc, or mai știu eu), „sunt de la bibliotecă, și i-am citit”, „am citit și eu câte ceva din ei” „super, ce să zic?”. Mai mormăie ceva în barbă și-și continuă drumul. Nu știu cum îi atrăgeam pe toți. Integrame, rebusuri… „dar nu vedeți că am?”. Și am petrecut opt ore cu mine. Opt ore de care aveam mare nevoie. Muzică-n căști. Logică-n absurd în fața ochilor. O țară frumoasă privită în treacăt și pe ici pe colo zăpadă. Abia așteptam să ningă. Iarna îmi părăsesc camera de cămin numai când știu că-i de bătaie cu bulgări ori chestii d-astea de sărbători care-și au farmecul șapte zile pe an (că ce-i prea mult strică). Dar nu mutrele interesante/ or ba ale altora interesează. Și nici frământările mele care își făceau apariția din ce în ce mai des, cum nu țin minte să mă fi lovit deșteptăciunea, cum trebuie să mă subestimez de fiecare dată, să nu mai zic de conștientizarea faptului că nu-mi pot aduce visurile la stadiul realizabil fără să dea de mine norocul, ceaa ce mă face cumva un om fără mari planuri de viitor, care nu și-a inventat încă un scop viabil, cum compar iremediabil fiecare persoana din jurul meu cu mine, așteptându-mă să
acționeze „normal”, după cum aș fi rezolvat eu în doi timpi și trei mișcări cutăriță problemă. Și așa mai departe. Și ajung și-n Timișoara. Așteptată, întârziată, mă cazez la Hostel Costel, despre care am de zis numai de bine, deși să critic îmi stă în fire. Am vizitat opera, am descoprit Scârțul – un bar fain cu o servire pe măsură. Apoi am luat parte la evenimentul pentru care mă aflam acolo în sala barocă a Muzeului de Artă, am ieșit în dark (plin de babalâci care se holbau la tine ca la o bucată de carne) și am așteptat cuminte revenirea. Dulce revenire.
