amintiri din călătoria altcuiva (III)

Mă pregătisem bine de tot. Totul a început în dimineața lui 11 octombrie. Îmi luasem multă voie bună, peste un kilogram de curaj, știam de la bun început că trei kilograme de răbdare nu vor ajunge, numai că răbdarea se vinde mai mult pe sub mână și na, m-am mulțumit cu cât am putut, două cărți primite recent de Osho, două filme care aveau să mă lase cu gura căscată: big fish și intouchables, am adăugat câțiva oameni mișto (din ăia de care dai greu, trăim vremuri grele), suficiente zâmbete cât să ridice moral oricui, un sirop antidepresiv și antiasmatic, o combinație de soc cu cătină, câteva mere și ronțănele și am pornit. Nu se acceptă întârzieri, am aruncat toate cele într-un geamantan și la 5:40 mă vedeai de la o poștă în gară, amorțită, adormită și înfrigurată. La și 45 deja îmi ocupasem locul spre „fericire” neștiind cum avea să fie fericirea asta. Fiindcă există mai multe tipuri de fericire. Câți oameni atâtea fericiri. Fericirea lui cutărelul nu e neapărat fericirea lui cutăriță, totul ține de punctele de vedere care de multe ori nu au nimic în comun. Am dormit o bună bucată de vreme, dar cum nu sunt singura întârziată, au început să se strângă, înainte de Mediaș deja aveam jumătate de oră, mai apoi s-au strâns și s-au strâns și nu-mi mai puteam mișca nici măcar oasele de durere. După 11 ore în fața pașilor mei nehotărâți s-a întins Clujul, mai dăduserăm nas în nas o singură dată, când mă întorceam de pe alte meleaguri, și atunci intrasem numai pentru un gulaș în Corabia piraților și-o sticlă de silva dark de care nu avusesem parte timp de două săptămâni. Așa că atunci, în Cluj găsisem un colac de salvare, în afară nu găsisem tipul ăsta de bere. Oricum nu mergi peste hotare să faci aceleași lucruri, că apoi, unde mai e farmecul schimbării? Să trecem peste. La 19 și (cu aproximație fiindcă pe bună dreptate am nevoie de integrame/ încep să uit multe multe chestii). De data asta aveam să petrec mai mult de o oră în brațele lui. Trei zile, două nopți, timp în care aveam să ne apropiem suficient cât să regretăm viitoarea despărțire (de la relațiile mele cu distribuțiile linux, ajung să mă îndrăgostesc și de orașe, fără așteptări prea mari). Partea fascinantă a vieții e că dai peste locuri, lucruri, oameni de care într-o zi te desparți fie că vrei fie că nu, crezându-ne nemuritori și atașându-ne prea repede ne-o luăm de obicei (or să folosesc singularul? nea, am destule personalități cât să-mi zic în oglindă: noi arătăm bine/ să nu mai zic de prieteni imaginari, deși intrăm în altele).  Primul lucru pe care l-am observat a fost numărul cerșetorilor, redus cu mult față de cel din capitală, apoi faptul că oamenii chiar vorbesc între ei. La restaurant nici urmă de ins care să-și țină telefonul ultimul răcnet în mână (și asta nu pentru că nu deținea unul, fiindcă credeți-mă, îmi stătea un nod în gât să-l etalez pe al meu), comunicarea la mama ei acasă. Diferența asta dintre viața din offline de la noi și cea de la ei m-a încântat, la noi până și-n offline 80% suntem în online, vorbim cu totul o altă limbă. Amuzant mi s-a părut și cum am fost sfătuiți atunci când am coborât din tren să luăm taxiul: urcați cu îndredere, aici se dă tot restul, nu ca în București. Și așa a fost.

În prima seară am ieșit doar să mâncăm, eram terminați. A doua a fost ceva mai aglomerată, înaintea evenimentului pentru care și mersesem acolo, am luat la picior centrul vechi. Am rămas plăcut impresionată. După event, am chefuit ca atare. Ca a doua zi la 9: 40 să o luăm din loc spre capitală. De data asta au fost 13 ore, întârzieri mai mari, mama glumind pe seama mea: din ce țară te întorci? Un sistem japonez n-ar strica deloc. În astea 13 ore nu mi-a fost numai mie vai și amar, ci și trandafirilor mei albi, aproape că se ofiliseră. Ceva s-a schimbat cum am coborât din tren. Vedeam lumea cu alți ochi. Dacă am tot fost fraierită cu taxiurile până ieri, aseară am dat peste un nene care n-a vrut să-mi ia bani. Bine faci – bine primești. Am dat suficient în plus – mi s-a înapoiat o parte. Odată ajunsă am constat că mâncarea e cea mai tare chestie inventată, iar patul meu de cămin, plin de arcuri, a părut mai primitor ca niciodată, până și dușurile la comun lipsite de ușă la cabină n-au mai sunat rău. 13 ore înțepenită îți schimbă modul de a privi lucrurile. Până data viitoare trebuie să mă pregătesc psihic pentru Timișoara.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Bianca Dobrescu

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.