Tropul lui Adrian Mircea

Şi am fugit

 

Nu te opri! Îi simţea cum se-apropie, câştigând teren în fiecare clipită; le auzea răsuflările poticnite şi zgomotul paşilor mărunţi, cu călcătura uşoară de pe-un picior pe celălalt, drămuindu-şi puterile la fiecare mişcare precum nişte hăitaşi desăvârşiţi. Nu te opri, fugi! Se agăţă disperat de ultimele cuvinte ale cavalerului nerithean, în vreme ce trupul i se zbătea, mai să se frângă sub povara ultimei zile şi mai ales a nopţii care-i urmase.

Patru oşteni obişnuiţi, aşa-i părură la-nceput, doi dintre ei călărind nişte armăsari tuciurii, cu paveze heraldice atârnându-le pe crupe; ceilalţi, scutieri de bună seamă, îi însoţeau cu capetele plecate, având mâinile încleştate pe flamuri cu coadă scurtă, de pe care străluciseră cândva însemne cusute-n fir de aur. Moşneagul, filfizonul, neghiobul şi mutul, apărură dinspre răsărit, de după culmile Hogwarului şi de cum dădu cu ochii de ei, îi fu limpede că nimic n-avea să mai fie la fel în Cormyn, sătucul din Valea Myr.

Fugi! Muşchii îi tremurau ca nişte şerpi învârtoşaţi. Şi-i simţea întinşi  precum parâmele unei corăbii frământate de valuri, deşi nu văzuse marea niciodată. Doar în poveşti am putut admira Întinsul de Ceaţă de la sud-vest, caravelele cu pânze imaculate şi nenumărate catarge de la Goratcha, porturile smolite ale Farei şi satele pescarilor asqwani. Poveştile-i plăcuseră dintotdeauna, mai ales cele istorisite cu har, ce-aveau întotdeauna un tâlc ascuns care se dezvăluia către sfârşit, aşa cum le depăna Um’r, Mai-marele Satului. Fiica acestuia, Nyeela, era doar o copilă pe când îşi pierduse mama. Acum e singură pe lume. Îmi seamănă în privinţa asta. Şi ei îi plac poveştile cu zmei şi fecioare despletite.

O săgeată cu spin îi trecu vâjâind pe la ureche. O alta i se-nfipse cu putere-n spate. Noroc cu săculeţul burduşit în care se afla pecetea. Mai repede! Răsuflă pe gură, trage aerul pe nas! Erau aproape, dar nu-şi îngăduia să-ntoarcă privirea, trebuia să vadă doar ce-i stă nainte şi să fugă mâncând pământul!

-O să poposim oleacă! Orma, caută niscaiva nutreţ pentru armăsari!

Vorbise apăsat, înflorind cuvintele şi făcând gesturi largi cu mâna învelită-n oţel, de parcă s-ar fi aflat la curte, printre nobili şi domniţe. E tânăr şi necugetat, nu te poţi aştepta la prea multe din partea sa. Engar văzuse destule de-a lungul vieţii şi nu-şi mai făcea iluzii. Pân’ într-o săptămână va fi mort! Poa’ şi mai repede. O să se ia-n gură cu vreunul dus de-acasă şi-o să sfârşească-ntr-o baltă de sânge.

-Şi… Orma! Băiatul saşiu ca o răscruce se opri-n soare, clipind întruna, nedumerit. Dacă-mi găseşti şi-o vadră cu apă, călduţă de-a fi cu putinţă, te ung cavaler cu mâna mea! şi-i trase cu ochiul, ştrengăreşte.

-Da Stăp’ne! se plecă scutierul.

Are chip de femeie! pufni Engar, privindu-i faţa lunguiaţă cu pomeţi ascuţiţi, buze cărnoase şi ochii mari cu gene lungi, întoarse şi negre, femeieşti. Chip şi apucături!

Ar fi trebuit să primească un om tare ca piatra, meşter în mânuitul armelor şi-al călăriei. În schimb se pricopsise cu El. Şi, colac peste pupăză, venea de la Quadesh, după scutul despicat de pe care străjuiau cele două cetăţi, încondeiate-n negru, verde şi azur. Ţinuturi dure, primejdioase, cu locuitori aşijderea, ăsta-i Quadeshul. Dar nu el. El e moale ca un boţ de lut şi încă nu şi-a şters caşul de la gură!

Îl măsură din nou, a suta oară de când se întâlniseră pentru prima dată la marginea apuseană a Ţinuturilor Însetate. Coif de oţel cu înflorituri argintate, fără vizieră. De-acolo o să i se tragă, cumpăni cavalerul. Cuirasă de fier roşu, deasupra cămăşii de zale nituite, mânuşi din piele neagră, peste care erau prinse benzi oţelite până la coate. Genunchiere lucitoare cu câte-o ţepuşă scurtă-n vârf, jambiere de fier negru peste cizmele de piele-tare. Nu ştii dac-a pornit spre un turnir sau către atelierul unui meşter-zugrav. Aşa cum apărea din vârful armăsarului focos, cu spatele drept şi mâna înfiptă-n şold, precum o relicvă străveche mângâiată de lumina amiezii, Vanar întruchipa fără doar şi poate războinicul legendar, de-abia scoborât din povestea în care ucisese zmeul şi… Pun rămăşag că nici măcar nu-i plac femeile! Zmeu’ o fi mort el, da’ fecioara salvată, to’ fecioară o rămas.

-Nobile Engar, am spus ceva amuzant?

Măcar glasu’ nu-i e piţigăiat… oftă din nou cavalerul nerithean pe când se pregătea să-i răspundă, ştergându-şi zâmbetul batjocoritor ce-i mijise-n colţul gurii. Se răzgândi repede, căci se trezi că nu mai are cui să-ntoarcă vorba tăioasă ce-i stătea pe vârful limbii. Vanar dăduse deja pinteni calului şi o porni la trap, spre colibele ţuguiate aflate-n marginea satului. Dintr-acolo se iviseră câţiva myreni, în frunte cu cel ce părea să fie Mai-marele lor, un pelandru[1] uriaş cu braţele precum nişte drugi, pieptul dezgolit de pe care flutura un smoc de păr negru şi sârmos şi, mai presus de toate, o mustaţă înfoiată, împletită la capete cu inele de fier, aramă şi bronz.

-Ziua bună! salută Vanar din vârful armăsarului, curtenitor şi nobil, după cum îi era felul.

-Bun-o fi! Uriaşul îl străpunse cu ochi bănuitori iar Engar îi zări mâna de pe care pulsau vene îngroşate, strângând coada unui baros înnegrit de fierar.

-Pacea regelui fie cu voi, Meştere! grăi neritheanul în vreme ce descăleca, bufnind pământul precum un sac de cartofi.

-Cei ce-o apără cât şi cei ce-o aduc! spuse celălalt vorbele potrivite. Bărbaţii îşi strânseră mâinile iar când fierarul dădu cu ochii de inel, îl luă pe după umeri pe Engar, fără să-i mai bage-n seamă pe ceilalţi şi se îndreptară spre o colibă pântecoasă, de pe coperişul căreia fumegau întruna câteva hornuri pitice.

-Ce necuviicios! murmură tânărul Vanar, uitându-se chiorâş după myrenii cu care-i întâmpinase uriaşul, ce-acum se împrăştiau ca nişte potârnichi fugărite de uliu. Urd, calul! rosti tăios, în vreme ce descăleca, lunecând cu graţie din şa.

Scutierul prinse dârlogii din mâna cavalerului şi-şi bătu pumnul de pieptarul oţelit, plin de crăpături şi zgârieturi.

-Ce mai e acum?!

Mutul îi arătă ceva cu braţul întins, cu-n deget noduros ca o ramură de stejar, care pleca de sub o apărătoare ruginită drept pe urmele bătrânului Engar. Vanar îi urmări pe amândoi, cavaler şi meşter, apoi dădu a lehamite din mână şi porni în direcţia opusă, spre o clădire smolită, înaltă şi dărăpănată, culcată pe-o rână de parcă fusese lovită de vijelie.

În pragul hanului se întâlniseră, tânărul cavaler de la Quadesh şi pândarul myrean. S-au măsurat o clipă, precum doi lupi ce poftesc la aceeaşi pradă şi până la urmă el a coborât privirea, salutându-l aşa cum se cuvenea, dar filfizonul a trecut mai departe, fără să-l învrednicească cu vreun răspuns. Aşa-s ăştia, născuţi cu lingura de aur în mână… îşi spusese atunci. Doar mai târziu l-a lovit, pe când se întorcea la adăpostul tavernei, cu gândul la carafa de vin promisă de hangiu, dacă avea să-i aducă veşti dinspre nord-vest, de către Drumul Bendei.

Aleargă de parcă zmeul îţi arde ceafa cu răsuflarea sa! Nu te opri! Nu poposi nici măcar pentru o gură de apă, altfel o să mori! Asta şi făcuse. De la marginea Tăului alerga întruna. Se prăbuşi de nenumărate ori dar continuă să se mişte de-a buşilea, ca un animal rănit. Şi era lovit căci îşi simţea sângele călduţ şi lipicios cum îi bălteşte-n dreapta, deasupra coastelor, acolo unde-l izbise paloşul sălbaticului. Îl hăituiau acum ca pe o ciută săgetată, ce lăsa-n urmă o dâră de spaimă şi durere.

Fugi spre ea! Doar pe ea o vede, cu ochii minţii sau poate că aievea, căci nu mai ştia de câteva ceasuri bune, ce anume e închipuire şi ce e adevăr. Dar descoperise chemarea ei şi-şi trăgea de-acolo forţe noi; cântul Frumoasei îi ridica povara de pe umeri şi-l lăsa cu sufletul uşor, şi-atunci iuţea pasul. Înainte, tot înainte, spre fecioara-nălucă ce-l chemă-ntruna din marginea pădurii.

Intrase în han visând la zâmbetul ei binevoitor, mai mult decât la vinul promis de hangiul pitic, Ingo cel iute ca piparca. N-apucă nici să dea ziua bună, nici să-i cerşească Nyeelei privirea tămăduitoare, nici măcar să guste licoarea acră şi înşelătoare, că-l şi văzu…

Îi dădea târcoale fetei la fel cum îl întărâtase şi pe el, la intrare. Mai că nu o amuşină. Tânăra-l privea de jos, de pe scaunul şubred pe care se aşternuse,  ascultându-i istorisirile cu ochii măriţi de plăcere. E nespus de frumoasă; fu primul gând ce-i trecu prin minte. Albă ca laptele, cu pielea fină, aproape lucitoare, cosiţele întunecate, atât de negre încât aruncau reflexii albăstrii, ca o mângâiere molatecă, tremurătoare. Subţire, trasă prin inel, feciorelnică aşa cum şedea cu genunchii strânşi, cu spatele drept şi gâtul gingaş alungit, sorbindu-i cavalerului vorbele mieroase. Dar ochii… ochii ei îl făcură să se năpustească asupra netrebnicului. Mari, alb şi negru îmbucându-se într-o desăvârşire nemaivăzută, înlăcrimaţi, promiţând luna şi stelele, aşteptând… Pe el nu-l privise niciodată aşa. Cu descoperirea aceasta, ce-i ferecase tâmplele în cercuri de foc, tăbărî peste filfizonul împlătoşat, să-l sfâşie cu dinţii şi cu unghiile şi-alta ba.

Fu nevoie de cei doi scutieri, cavalerul nerithean şi de piticul Ingo ca să-l scoată din mâinile sale. Zâmbea întruna pe când îşi potrivea coiful, smuls de pe creştet de forţa cu care-i zvârlise-n ochi scăunelul. Dar ce era mai rău şi mai rău, ceva ce nu putea să-şi ierte niciodată, Nyeela suspina. Plângea cu sughiţuri, tremura toată şi-l privea ca pe-un tâlhar, ca pe-un nemernic, pe când el vruse doar…

Fugi! Pădurea e aproape! Fereşte fagul şi strecoară-te pe sub trunchiul acela. Nu, nu luneca! Apucă zdravăn smocul de iarbă şi saltă-te! Aşa, ai trecut! Acum Fugi! Îi auzea vocea întruna; şi nu amintirea a ceea ce fusese până atunci, sfaturile bătrânului înainte de atacul de la marginea lacului, de la Tăul Fecioarei, nici vedeniile ce-ncepură să-l bântuie de câteva ore încoace, de la prea mult sânge pierdut. Vocea lui Vanar era altfel. De parcă i-ar fi stat alăturea, pe când se afunda printre trunchiurile de fag şi molid. Dar tânărul căzuse atunci, în vreme ce se retrăgeau de sub ploaia de săgeţi cu pană neagră. Una-i pătrunse-n falcă, peste grumăjer, cam pe unde-ar fi trebuit să se afle o vizieră trainică. Bătrânul Endar îl tachina câteodată, că de-acolo o să i se tragă pieirea dar Vanar nu-i răspundea. Zâmbea doar, aşa cum făcuse şi-atunci, în hanul Cormynului, pe când Nyeela bocea… Şi-acum, glasul său îngroşat îi călăuzea paşii prin pădure, îndrumându-l ca pe-un copilandru, deşi ştia să citească semnele pământului de pe toate potecile, cale de-o sută de verste[2] împrejurul sătucului din Valea Myr.

Pedeapsa veni iute şi fără părtinire. Tânărul cavaler trebui să plătească-n argint pentru stricăciunile lăsate-n urmă, în taverna lui Ingo. Cât despre pândar, neritheanul îl luă de călăuză, să-i însoţească până dincolo de coamele munţilor, peste Spinarea Zmeului, spre câmpia apuseană de unde şerpuia Drumul Nimrodean. M-o fi plăcut, bătrânul, pentru că-ncercasem să-i bag minţile-n cap lui Vanar? Oştenii aveau nevoie grabnică de călăuză iar el ştia din minte toate cărările de pe marginea Spinării, precum şi drumeagurile tăinuite de la poalele sale, printre punţi de piatră cenuşie şi capete ascuţite de cremene.

Chiar dacă Meşterul Em’r nu era Mai-marele satului, căci părintele Nyeelei se prăpădise-n urmă cu-o vară lovit de-o boleşniţă năpraznică, el se supuse. N-aveam de ales. Primi să-i îndrume dar sufletu-i era gol pe când se depărta de sat, cu chipul proaspăt al fecioarei plânse, stăruindu-i în minte.

Se înserează. Arborii sunt rari de parcă o vântoasă neîndemânatică i-a presărat peste pământul moale, semănând a clisă mucezită şi, câteodată, pe când se poticnea de-o rădăcină apărută din senin şi săruta glodul, împrăştiind  acelaşi miros rânced.

Nu te opri! Nu trebuie să te prindă întunericul în pădure! Nici chiar eu nu te-aş mai putea scoate la liman atunci… Caută după muşchi şi urmează calea spre apus. Caută! Izbuti să ochească din goană câteva pete întunecate la rădăcina molizilor. Încă nu se rătăcise. Avea însă fierbinţeală, îi ardeau tâmplele şi partea dreaptă a pieptului n-o mai simţea defel. Sânge rău, aşa numea vraciul Cormynului beteşugul. Lipitori, cataplasme cu oţet de mere şi… nu-şi mai amintea. I-ar fi fost de-ajuns o baie fierbinte şi surâsul Enyeelei, ca să uite de toate. Oare o s-o mai văd vreodată? Primi răspunsurile în plin. O săgeată i se înfipse-n umăr iar cealaltă aproape că-i zbură bocceaua din spinare. Se rostogoli printre doi fagi măreţi, gemând şi blestemând. În cădere pierdu sacul de pânză negricoasă, în care se afla mesajul. Adică mâna însângerată. Inelul! Vanar i se fofilă din nou în minte, apoi îi auzi şi pe ceilalţi, nălucile ce-l bântuiau. Fără pecete, ne-am prăpădit degeaba! Trase sacul către sine, îl îmbrăţişă ca pe-o iubită şi se rezemă cu spatele de trunchiul cel mai apropiat. Acum că nu mai alerga, întreaga oboseală strânsă-n două zile şi-aproape două nopţi de goană i se prăbuşi în creştet, pe umeri şi peste şale, lăsându-l chircit, aproape fără răsuflare. Inelul cu însemnele regilor pelandrii e aici, în siguranţă. Îl simte la piept prin pânza subţire şi rărită. Inelul cu rubin şi mâna retezată. Kaila şi Nyeela. Privirea i se împăienjeneşte. Îi voi spune… Îi simte-n apropiere dar nu se mai împotriveşte. Frumoasa-l aşteaptă…

*

 -Om pune tabăra aici, aproape de apă! Mutule, îngrijeşte-te de foc şi fă-l aşa cum ştii tu! Mic şi nevăzut. Nu trebuie să dăm de veste nimănui! E sfătos ca un bunic. Şi… Mutule… tare mi poftă de-o tocană vânătorească…

Scutierul îşi sluţi chipul, părând că smiorcăie şi-apoi ridică amândouă mâinile cu palmele-n sus, goale, arătându-i bătrânului ceaunul micuţ, ars pe fund de prea multă folosire.

-De asta mă ocup eu, râse Endar, să n-ai grijă! Apoi îşi luă arcul şi tolba şi porni pe malul lacului, spre apus.

Dacă ne oprim în mal, retragerea ne va fi blocată iar focul nu trebuie să fie văzut ci doar să fumege ca să ne-adulmece duşmanul… O gândise, însă nu se putu îndura să i-o spună.  Era bătrân şi respectat între zidurile Cetăţii Neamurilor, Nerithul cel mândru; purtase cel puţin patruzeci de bătălii şi-n aproape jumătate din ele căpătase câte-o rană. E-un răboj ambulant, care strigă câteodată c-o să mor din cauza coifuluiN-am de gând să-mi las oasele pe-aci! El în schimb… 

-Orma!

-Stăp’ne?

Îl privi cu milă şi-i porunci să împiedice caii şi să le scoată şeile. Apoi, în ultima clipă, pe când scutierul se îndepărta, adăugă:

-La noapte să nu-ţi lepezi pieptarul! Cine ştie, poate…

-Da Stăp’ne!

De la o aruncătură de băţ, aplecat deasupra undelor, pândarul îl măsura din cap până-n picioare, la fel precum făcuse şi-n faţa hanului. A auzit?

-Stăp’ne! se maimuţări myreanul. Se lasă frigu’ peste noapte? Să-mi ţin pumnalul aproape?

M-a auzit, nefericitul! De data asta Vanar vorbi limpede, aşa cum nu-l lăsase inima nainte:

-Ai face bine să te hrăneşti! Pândarul îl privi chiorâş. Crede că-l iau peste picior. Respecţi zilele de post, myrene? Eşti credincios?

Se apropie. N-aş vrea să mai sară la mine, căci de data asta şi-ar pierde capul, nu doar mândria. Nu că i-a folosit la ceva, până acum… Răsuflă uşurat când îi auzi răspunsul scrâşnit:

-Da, cred în zeii culmilor şi-ai cerului înstelat, ca orice locuitor de pe Spinarea Zmeului! De ce mă-ntrebi?

-Pe seară trebuie să mănânci ca-nainte de Postul cel Lung. Şi să-ţi umpli buzunarele şi chimirul, cu posmagi şi carne afumată. Nu, nu mă-ntreba de ce, doar fă-o! Îl opri cu-n gest scurt, ce nu aducea deloc cu fandoselile de femeiuşcă răsfăţată de care râdea neritheanul. Încă ceva myrene! Celălalt înţepeni cu pieptul scos şi picioarele răşchirate. Eu… mă iartă pentru că am făcut-o să plângă… Dar îi plăceau atât de mult poveştile

Pândarul nu zise nimic însă chipul i se înmuie oleacă, apoi îşi pironi ochii-n pietrişul de pe malul Tăului Frumoasei şi nu-i mai ridică, până ce nu-şi termină Mutul tocana.

L-am ascultat! Am mâncat în seara aceea cât cinci. M-am ghiftuit şi mi-am umplut tolba, buzunarele şi chimirul, precum mi-a spus.

Cam pe la miezul nopţii, pe când Benda cea mândră apăruse goală şi înfrigurată de după nori, au atacat. Nu ştiu câţi or fi fost dar săgeţile lor negre şuierau precum un roi de viespi. Orma a pierit primul, căci dormea cel mai aproape de foc. Săgeţile săreau din platoşa sa ca nişte stropi de ploaie, când lovesc caldarâmul. Apoi una i-a pătruns în piept, pe lângă umăr, strecurându-i-se pe sub pieptar. A gemut prelung Stăp’ne şi dus a fost. Ceilalţi şi-au apucat armele iar Vanar m-a tras la adăpostul pavezei sale. O vreme nu s-au mai auzit decât clipocitul apei şi loviturile înfundate, primite-n scuturile mari cu însemne frumos încondeiate.

De s-o întâmpla să cădem, îmi zise tânărul, o rugăminte am! Două, de fapt! Îmi zâmbi amar. A mea şi a lui Engar! Am încuviinţat, deşi mă-nfricoşasem dintr-o dată, de-mi îngheţă sângele-n vine. Să duci inelul cu sigiliul regal la Nerith! Inelul cu rubin de pe mâna bătrânului. Să le spui că molokhii atacă de peste Hogwar. Or ştii ei ce să facă mai departe. Jură! Am jurat pe cer şi pe pământ, apoi l-am întrebat de cea de-a doua, rugămintea lui. Atunci au început s-apară. Mulţi, ca nişte şobolani negrii, de-abia zărindu-se din noapte. Kalia! mi-a strigat în vreme ce-şi trăgea spada. În Nerith, caut-o pe Kalia!

Primii atacară de-odată, mişcându-se la unison, şfichiuind aerul cu iataganele late de pe care de-abia se mai reflecta lumina lunii, acum însângerată şi rece. Endar căzu al doilea. Fu copleşit, căci blestemaţii păreau că-l caută doar pe el. Se apără eroic, cu sabia şi pavăza de pe care străjuiau ursul muntean cu turnurile, soarele şi luna, dar apoi veniră securile. Scutul scartelat i se ciobi; îl lepădă şi prinse sabia lungă-n amândouă mâinile şi-ncepu să cosească printre sălbatici. În cele din urmă căzu precum un stejar bătrân, năpădit de securi. Un demon îi reteză mâna din încheietură. Altul vru să-i împlânte iataganu-n piept dar platoşa nu se supuse, frângând lama neagră de la jumătate. Bravul bătrân încă reuşea să-i ţină la distanţă, fluturând sabia cu mâna teafără, din ce în ce mai molcom însă. Atunci l-am auzit pentru prima oară. Un glas limpede, gros ca un tulnic şi-ncărcat de suferinţă, ce-mi urlă în minte. Inelul! Ia inelul şi fugi, până nu-i prea târziu! I-am văzut cu coada ochiului chipul alungit, străpuns de săgeată.

Din faţă veneau zeci, poate sute de arătări hâde şi crăcănate, de pe care luceau armuri negre. Spune-i… mi-a strigat în vreme ce era înconjurat de-un brâu de oţel întunecat dar n-aveam nevoie să aflu mai mult. Ştiam prea bine ce-are să-i spună Kailei sale. Nu te opri! Fugi! îmi striga bătrânul Engar, cu ciotul fluturând ca un stindard însângerat. Fugi mâncând pământul, păru că-mi urlă şi mutul, pe când îl hăcuiau vreo zece sălbatici. Şi am fugit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] Pelandru – om de la răsărit

[2] Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu 1,067 km

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392