Numită la început „Politeia”, care în grecește înseamnă „constituție”, derivând de la „polis” (cetate), termenul se bucură de o însemnătate mai vastă, referindu-se atât la realitatea politică cât și la psyche (suflet). În timp, traducându-se titlul, latinii au ajuns la „Res publica” (care înseamnă – lucru-) pierzând semnificația psihologică. Modernii au tradus-o simplu ca o „Republică” (restrângându-se aria asupra unui regim politic, opus monarhiei) . Interesantă, însă, este abordarea germanilor care au numit dialogul lui Platon ”Der Staat” (Statul). Numai că „Politeia” înseamnă „forma de organizare a statului” și nu simplu: Statul.
Subtitlul „peri dikaion” aparține, ca toate aceste subtitluri, editorilor alexandrieni. (Andrei Cornea)
Tradus ”despre drept”. Deși, scrie Andrei Cornea, sintagma românească poate da naștere la ambiguități: ”drept” trebuie înțeles ca substantiv abstract. Iar sintagma „despre drept” trebuie alăturată altor sintagme echivalente ca „despre frumos”, „despre bine”.
Noica spune că Platon, în Republica, nu își propune să ofere un tip ideal de stat, ci un tip ideal de om. Și, fiindcă a reușit să împletească realul cu Ideea, Platon a rămas până astăzi în inima culturii.
Cititorul uită despre ce e vorba și se lasă interesat, uneori sedus, de cele mai multe ori îngrijorat de cum se încheagă o cetate ideală. (Noica)
Republica nu este un dialog politic, adaugă Noica, ci unul despre justiție și tipurile de om, dar constrângerile la care e supusă arta sunt de altă natură decât politică în dialog. Abia dacă sunt menționate în două/trei rânduri măsurile politice care puteau constrânge creația artistică. Deși, pe atunci, poeții erau considerați niște imitatori.
Republica este împărțită în zece cărți. Se presupune că Platon ar fi scris cartea întâi în tinerețe, iar restul ajuns la maturitate (50 de ani), fiind diferită de restul cărților.
În Republica, găsim un Socrate ludic, apoetic, iar răspunsurile îi sunt raționamente prin analogie. Lumea greacă (nu se prezintă ca un haos, ci ca un cosmos) există pe temeiul a ceva ce nu există, ci doar este. Ni se vorbește despre dreptate. Dreptatea pe care nu ar trebui să o gândim ca artă. Dreptatea, pune Platon în gura lui Socrate, este o formă de reciprocitate (dau ca să-mi dai, ea este tot ceea ce știm cu toții – o neghiobie- ), folositoare atunci când nu are folos. Ni se spune că pentru a putea participa la ideea de dreptate, trebuie să atingem puritatea, să o luăm de la zero. Or, așa ceva nu se poate – fiindcă noi am pornit de la mijloc-
Nu voi scrie despre fiecare carte în parte, nu găsesc rostul. Voi evidenția miturile și închei, îndemnându-vă la lectură.
La începutul cărții a doua, ni se prezintă mitul lui Gyges. Socrate, este provocat de cei doi frați ai lui Platon: Glaucon și Adeimantos. Discursul susținut de Glaucon reia oarecum ideea dreptății a lui Tharsymachus (retor, sofist din Chalcedon în Bithynia, opera sa pincipală: Marele tratat; cunoscut și pentru Despre retorică).
Glaucon caută să îi arate lui Socrate că orice om ar acționa nedrept dacă nu ar exista pedeapsa, consecința, așa că îi povestește legenda conform căreia Gyges găsește un inel care îi dă puterea să fie invizibil, astfel el intră în palat fără să fie observat, o seduce pe regină și îl ucide pe rege preluând regatul. Glaucon încearcă să îi explice lui Socrate că o viață injustă este mai benefică decât una justă, pledând pentru cea dintâi.
În cartea a VII-a dăm nas în nas de mitul Peșterii.
Iar dialogul socratic se încheie cu mitul lui Er, moment în care Platon își exprimă ideile despre suflet și despre viața de după moarte.
Pe scurt: Er, fiul lui Armenios (pamphyl de neam) un războinic căzut pe frontul de luptă, este găsit după zece zile având corpul intact (când supraviețuitorii adună cadavrele intrate în putrefacție), peste 12 zile – în timp ce era dus la groapă-, revine la viață. Apoi, desigur, povestește tuturor prin ce a trecut.
Spune el:
A văzut (a) bucuria
(b) tristețea
Sufletul său, alături de altele, a plecat și au ajuns într-un loc extraordinar unde se aflau două deschideri
– în pământ (stânga jos) (b)
– de cealaltă parte (dreapta cer) (a)
Între cele două deschideri erau așezați judecătorii care după ce decideau sentința porunceau celor drepți să meargă în (a) și celor nedrepți – spre a se îndrepta- în (b).
Când el, Er, s-a apropiat, i s-a zis că trebuie să devină un vestitor pentru semenii săi, astfel i s-a poruncit să asculte și să privească ce se petrecea acolo. Așa că a văzut prin fiecare deschidere a cerului și a pământului cum treceau sufltele după ce erau supuse judecății. Iar prin celelalte două deschideri dintr-una se înălțau din pământ unele suflete murdare, iar din cer altele pure.
–
sursa foto