Ploua și nu aveam cui să recit „descântec de ploaie”. Ploua și eram în autocar savurând o lămâie (în stânga un tip vedea matrixul, în dreapta alți doi se holbau la sânii mei). Întotdeauna mă așez pe locul din spate. Și-atunci am zis (nu pentru prima oară) : Evrika! Să nu te dai rotund că-l știi pe Dostoievski până nu citești „jurnal de scriitor”(1873). Evit de câteva ore să zic ceva despre minunăția asta fiindcă nu știu ce să scriu mai exact.( mi-e și rușine de modul în care scriu eu despre. )
Din „jurnal de scriitor” în mod clar ai ceva de învățat. Înveți cum să fii ziarist. Ce înseamnă să fii ziarist, mai exact.
În plus, ideile lui Dostoievski, părerile despre cutare, despre cutăriță, argumentate ca la carte. Adevărurile bine fondate. Toate astea te conduc spre final și nu-ți dai seama cum/când ai ajuns acolo. Vrei să te întorci.
Sunt cărți pe care le citesc greu fiindcă nu-mi trezesc interesul. Cărți din care citesc în cadă. Sunt cărți pe care nu-mi dau seama când le-am citit. Atât de tare mă prind. Și astea se vor recitite (ca și cea de față). Deși unii ar crede că nu mai au același farmec, nu se înșeală. Le citești cu o și mai mare atenție. Și le înțelegi și mai bine.
… Acum nu mă mai supăr, acum îmi sunt dragi cu toții și chiar și când își râd de mine – și atunci îmi sunt chiar deosebit de dragi. Aș râde și eu cu ei, adică nu de mine, ci de dragul lor, dacă, privindu-i, nu m-aș simți atât de trist. Trist, fiindcă ei nu știu adevărul, iar eu știu adevărul. Ah, ce greu îți e atunci când numai tu știi adevărul! Dar ei nu vor înțelege asta. Nu, nu vor înțelege. (…)
Principalul e să-i iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. Și totuși nu e decât un vechi adevăr, pe care oamenii l-au repetat și l-au citit de un bilion de ori, dar uite că n-a prins rădăcini! Conștiința vieții este mai presus de viață, cunoașterea legilor fericirii este mai presus de fericire, iată cu ce trebuie să luptăm! Și am să lupt. Numai să dorească toți și toate s-ar aranja cât ai clipi! (Dostoiveski, Jurnal de scriitor v II, p 407-408, Polirom 1998)
După părerea mea, mai deștept decît toți este acela care măcar o dată pe lună își spune singur că e prost .(Dostoiveski, Jurnal de scriitor v I, p51, Polirom 1998)
„Jurnal de scriitor nu este numai jurnal intim ori autobiografie, memorii ori roman autobiografic. Nu e nici anti-jurnal sau pseudo-jurnal. Este, pur și simplu, jurnalism de o factură care topește distincțiile dintre persoana întâi a diaristului, care se vorbește pe sine pentru sine, persoana autorului de jurnal al plămădirii unor romane, jurnalul reținând crâmpeie de experiență creatoare, și persoana a treia a naratorului, căreia i se datorează povestea în forma elaborată deja, narațiunea definitivă. (…) Trebuie să fii Dostoievski pentru ca să împaci, dialogic, specii altminteri incompatibile, punându-le sub autoritatea capricioasă a mono-jurnalului despre sine și despre alții, dar mai cu seamă despre sine ca instanță morală, nesigură de adevărul ei”. (Sorina Bălănescu)
