Citind Hatice Meryem, am avut sentimentul bine conturat că am descoperit un alt filon etnic, numai bun de exploatat. Mă refer la acel gen literar denumit „ethnic writing”, în cronicile literare americane, în special, în care autorii (evrei, chicano, indieni, asiatici etc.) presară textele cu bogate referinţe etnice, revelând deseori o melancolie nedisimulată, în limba care i-a adoptat. Literatura etnică americană este cea mai bogată, din această perspectivă. Deşi limitele ei, în raport cu romanul realist, de exemplu, sunt discutabile (inevitabil, orice autor pune amprenta originii sale asupra textului creat), dar parfumul său literar şi valoarea estetică sunt indiscutabile.
O particularitate interesantă a genului (sesizată în lectura unor texte chicano – mexican american sau scrise de nativi indieni) este atenţia fantastică pentru îmbinarea cuvintelor. Folosesc limba pe care au învăţat-o ca pe o haină bună, cu delicateţe, jocuri semantice fabuloase şi detalii alese cu grijă. Această atenţie delicată pentru detaliu, alături de culorile, senzaţiile şi stările de spirit ale femeii turce, m-a determinat să cred că e vorba de literatură etnică, în volumul De-aş avea un soţ cât o muscă (Ed. Allfa, 2012, colecţia Strada Ficţiunii – Contemporan).
La o cercetare mai atentă, am descoperit că textele lui Hatice Meryem, mustind de detalii vii, de culoare şi arome, sunt scrise în turcă, adică în limba mamă şi că autoarea s-a mutat în Londra la o vârstă adultă, ieşind oarecum din tiparul de mai sus. Deşi aparent o cărţulie frivolă, subţirică şi cu un titlu cu trimitere la mult mai facilul „chick lit”, De-aş avea un soţ cât o muscă ascunde între paginile sale un text a cărui savoare mi-aminteşte de căldura detaliilor din volumul Interpret de maladii (Ed. Univers, 2007), semnat de prima femeie de origine indiană, care a primit premiul Pulizer: Jhumpa Lahiri.
În De-aş avea un soţ cât o muscă, Hatice Meryem joacă două jocuri diferite, dar complementare din punctul de vedere literar. Primul este laitmotivul cărţii, jocul de-a omul mare, de-a nevasta, în cele 30 de scenarii maritale, începând cu soţia beţivului, încheind cu soţia fiului. Ultimul scenariu poate ridica o sprânceană, dar construcţia sa este atât de simplă şi de logică, încât cititorul ajunge să îl aprobe simplu, cu un zâmbet:
Dac-aş fi soţia fiului meu… nu ar fi nimic surpinzător în asta, orice femeie, după ce naşte un băiat, ajunge prietena soţului.
Al doilea joc, mai subtil, dar mai distractiv pentru mine, cititorul pentru care Turcia nu e mai mult decât o destinaţie turistică şi un cui geopolitic în manualele de istorie, este cel al detaliilor discret plasate, despre o lume care fascinează Occidentul modern:
Dac-aş fi soţia unui imam …. […] pentru a arăta că este cel mai devotat slujitor şi că are credinţa cea mai mare, soţul meu şi-ar petrece timpul, seara şi dimineaţa, rugându-se. Ridicându-se de la masă după ce a mâncat doar atât cât să nu moară, soţul meu ar începe să slăbească pe zi ce trece, iar în cele din urmă, mâncând doar alimentele care să-i asigure puterea de zi cu zi, ar rămâne foarte puţin la masă. Imediat ce s-ar trezi, s-ar spăla, s-ar purifica şi-ar lua cele mai bune haine şi ar fugi către Allah.
Textul e ironic pe alocuri, presărat de tristeţi sfâşietoare şi de mostre de înţelepciune potolită, născută din veacuri de mariaje, înfrângeri şi compromisuri, transmise în memoria colectivă. Împletirea cu detaliile cotidianului (care hrăneşte voyeurismul oricărui cititor interesat) face ca fiecare capitol să aibă altă culoare:
Ar fi şi momente scurte, dar dese, în care aş uita de Cemal; ştiu că în galbenul cartofilor, în roşeaţa roşiilor, în rădăcina spanacului, în iuţeala cepei, în talpa pantofilor, în baretele genţilor, în deschiderea şi închiderea fermoarelor, a zăvorului, în rufele i acele de siguranţă, în lungirea şi scurtarea elasticului chilorţilor, în rumoarea bazarului, în găurile nasturilor de la jacheta de lână, în dinţii furculiţei, în coada lingurii, în urechea acului de cusut, în capul insignei, în toate acestea se găseşte un secretcare ar duce la împreunarea mea cu Cemal, şi i-aş mulţumi lui Allah că-l pot vedea. Aş avea îndoieli legate de situaţia lui Şukran şi Melek; că ele nu au descoperit acel secret, care să le lege de soţii lor ca o potrivire, ca o încheietoare , ca magnetul şi fierul, ca soarele şi luna…
Spuneam mai sus că volum lui Hatice Meryem mă duce cu gândul la Interpretul de maladii al scriitoarei de origine indiană, Jhumpa Lahiri. Am descoperit aceeaşi ironie discretă şi aceeaşi căldură a detaliilor, care m-a determinat să citesc volumul de proză scurtă, cu personaje bengali sau gujarati, de vreo 2 ori, cu aceeaşi plăcere. După scenariile conjugale ale scriitoarei turce, veţi avea starea potrivită pentru Interpret de maladii, Când domnul Pirzada venea la cină sau Un adevărat durwan.
Recomand De-aş avea un soţ cât o muscă, pentru înţelepciunea calmă şi cotidianul colorat şi uneori trist. Volumul are capacitatea de a naşte empatii lipsite de înverşunare, orientate către înţelegere, nu către căutarea eternului ţap ispăşitor.
A.