„Compunere cu paralele inegale” de Gheorghe Crăciun

compunere-cu-paralele-inegaleCompunere cu paralele inegale este o carte de care mulți (scriitori și tineri studenți, să zicem, sau cititori pasionați) am avea nevoie. Această afirmație își găsește justificarea în însăși textul pe care-l am în vedere (în original: „Dafnis și Cloe este o carte de care am avea urgentă nevoie”) și totodată pentru că această nouă ediție (a III-a) aduce câte ceva nou: o prefață de ; o Addenda cu un jurnal inedit al autorului în care sunt surprinse momente de cumpănă ale scrierii cărții, alternate cu momente de exaltare, dar și alte micro-întâmplări semnificative din momentul elaborării volumului; un dosar critic foarte consistent, atent realizat – editorul cărții de față () subliniază necesitatea reproducerii cronicilor de întâmpinare; un manuscris olograf și dactilografiat, precum și o scrisoare a lui Ovid. S. Crohmălniceanu – tulburătoare de altfel, căci se văd semnele premonitorii ale morții sale, privite cu resemnare, dar păstrându-și optimismul – care poate servi ca document, el spera ca multe cărți pe care le îndrăgea să fie reeditate cu ajutorul lui .

Compunere cu paralele inegale este un lung poem în proză, „o constelație de proze, un ansamblu foarte lax, ce poate fi desfăcut fără nici o pagubă de sens în părțile componente”, cum însuși autorul mărturisește în Addenda. Cartea este alcătuită din cincisprezece capitole dispuse astfel: unsprezece micro-narațiuni-poetice care surprind viața unor cupluri rătăcitoare, clandestine, între care sunt dispuse într-un fel de opoziție creatoare patru epure pentru (numerotate cu litere grecești) – care reprezintă rescrierea textului antic Dafnis și Cloe.

Cum se justifică această „bizarerie” literară, pe care unii (printre care și critici de mare anvergură) au aruncat-o repede în curtea textualismului (arătând supremația unei teorii de-a gata asupra unui text, lipsă de profesionalism sau pur și simplu nerăbdarea de a se apropia de un text?). Există mostre de scriitură în care chiar ironizează  așa-zisul „textualism”. De ce Dafnis și Cloe îi servește drept hipotext în acest volum? Justificarea o găsim tot la autor și anume: necesitatea prezentării unei imagini idealizate a iubirii, întrucât viața modernă (este vorba de peisajul cenușiu al socialismului anilor `80) e lipsită de metafizică și sens, astfel că epurele pentru sunt ca niște „contra-imagini” compensatorii, tapete-palimpsest – anunțate explicit încă de la începutul volumului: „vor fi tot atâtea fire rupte și diferit colorate, vor fi tot atâtea imagini adresate curiozității lui să sfâșie tapetul ca să poată citi și mai mult”. Totodată, nevoia de a rescrie Dafnis și Cloe vine și dintr-o rațiune critică asupra textului: lui Longos îi scapă unele nuanțe pe care doar le sugerează și nu le descrie ca atare, astfel că în noul text rezultat e experimentat mai mult imaginarul vizual, de pildă, prin re/descrieri minuțioase ale vegetalului (despre natură, despre hiacint, măcălendri, gaițe, grauri, faună și păsăret – se dovedește a fi un adevărat botanist, dar și un practicant al detaliilor semnificative). Surprinderea mișcărilor suple ale Cloei sunt redate prin asocierea cu mișcarea animalelor cu care își petreceau timpul, exact în răspăr față de textul original – poate își mai amintește cineva că în original animalele care-i însoțeau pe îndrăgostiți, iezii și caprele, aveau trăsături aproape umane – „Și ea sărea ca un ied, se apleca, mirosea florile, era răpită de joc”. În același timp sunt surprinse semnele revelatoare ale visului. În plus, Epură pentru Logos este un text „absorbant” care cuprinde citate și paracitate din textele antice (undeva, un personaj spune: „Dragă bătrâne, trăim într-o lume de citate și paracitate”). Ele sunt atent căutate prin biblioteci, însoțite de notițe serioase, pe care le puteți consulta în Addenda de la sfârșit. Finalul îl surprinde pe Dafnis bătrân, cuprins de nevoia de a încondeia autobiografic povestea vieții lui.

În ceea ce privește cuplurile moderne, puse în paralel (cum însuși titlul trimite la această idee) cu idila Dafnis-Cloe, ele sunt, așa cum am mai spus, niște cupluri-rătăcitoare, căutătoare ale unui centru închipuit sau proiectat, care trăiesc într-o intimitate inalienabilă, cupluri care rătăcesc prin oraș în căutarea unor semne, în încercarea de a preîntâmpina o întâlnire mult așteptată. Profesoara Liana Șanta este cuprinsă de o falsă exaltare provocată de optimismul coșbucian (relicvă a programei școlare pe care o preda) – lipsa ei de autenticitate creează un comic de situație. S-a afirmat, pe nedrept, că lui Gheorghe Crăciun i-ar lipsi umorul. Dimpotrivă. Sunt unele pasaje de un comic inedit. Iată unul: „Migrena putea fi și un nume de fată, așa cum ai spune Selena, Polena, Elena, Milena. Un cuvânt cu sunete calde, ușoare, nocturne, promițătoare.” Laur se identifică cu personajele din cărțile pe care le citește, se gândește la vestimentație ca la un cod cultural în discursul pe care îl are despre iubire. Unele personaje sunt relevate în propria lor devenire: „Asta-i realitatea ficțiunii: acum Dania devine personaj principal. Probabil e nevoie să-i întregim portretul. Să purcedem la drum!”. Țesătura de texte este însoțită de: scrisori autentice, găsite întâmplător de personajul-narator Vlad Ștefan, din care aflăm preferințele personajelor pentru lecturi, dar și necesitatea dedublării lor (un fel de bovarism?), cum găsim într-o scrisoare a lui Laurian; de un fel de punere în abis ce ar putea fi și compunerea unei eleve de clasa a V-a, Anișoara, pe care o citește emoționată profesoara Liana; de bilețele ale elevilor cu răspunsuri la întrebarea „Ce înseamnă a trăi?”, ș.a.

Există și o punere în abis a scrisului îmbogățită constant prin numeroase discursuri, care face corp comun cu alte metafore puternice din volum. Una dintre ele este cea a așteptării – așa cum este ea înfățișată în cap. X O sută optzeci de minute – un fel de elogiu adus timpului, cu precădere prezentului. E un capitol despre normalitatea nebănuită a înfățișării unui scriitor, despre semnele fundamentale care ți se arată când nu faci nimic, despre un fel de plictiseală creatoare, despre cum, în cele din urmă, așteptarea se poate transforma într-o ocupație:

 Trebuie să faci întotdeauna în așa fel încât să-ți înlocuiești așteptarea cu altceva. Cum face un personaj al lui Mircea Nedelciu care așteaptă o fată în holul unui bloc și notează impresii pe un carnețel sprijinit pe un calorifer înghețat. (p. 209)

Epură pentru Longos (jurnal) este un text hibrid. Un fel de text „ciorchine” pentru că adună notițe care să formeze scheletul textului, dar și alte reflecții legate de: lecturile pe care le are Gheorghe Crăciun, de camera în care scrie – un adevărat laborator de creație, și în care am găsit cea mai bună definiție a imperfectului literar – imperfectul ca timp al jocului.

Noua ediție a Compunerii cu paralele inegale este o carte completă pentru că adună în ea atât textul propriu-zis, cât și documente de mare însemnătate – jurnalul ni-l înfățișează pe Gheorghe Crăciun în ipostaze foarte umane – sunt adunate acolo neliniști, dar și bucuria de a discuta despre text cu prietenul său Bogdan, precum și dosarul critic în care, ar fi interesant de văzut felul în care criticii vremii comunică între ei.

Gheorghe Craciun

Titlu: Compunere cu paralele inegale
Autor: Gheorghe Crăciun
Ediție îngrijită de și Oana Crăciun
Prefață de
Ediția a III-a
Editura:
An apariție: 2015

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Elena Donea
Editor SB

Studentă la Facultatea de Litere din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și este un fel de flâneuse pe străzile Bucureștiului și prin cărți.

Număr articole publicate : 32