O, da, să fie bucurie!

Prima lună de vară aduce cu ea o mulțime de zile de sărbătoare. 1 mai are o dublă semnificație, cel puțin pentru mine. Celții sărbătoresc Beltane, Focul strălucitor, iar ziua e marcată de ritualuri care includ aprinderea unor focuri peste care oamenii sar ca să celebreze întoarcerea verii și fertilitatea pământului. Vechii galezi și druizii sărbătoreau acum, pe roata anului, momentul în care soarele capătă putere și începe sezonul păstoritului. Tot pe 1 mai, multe țări ale lumii sărbătoresc Ziua internațională a Muncii. Totul e pornit de la o revoltă organizată pe 1 mai 1886 în Chicago de sindicatele care cereau ziua de muncă de 8 ore. Tot în această lună, în ziua de 9, sărbătorim sfârșitul celui de-al doilea război mondial sau Ziua Victoriei. Sărbătoarea a fost propusă de Uniunea Sovietică, iar ziua de 9 mai a fost celebrată în special de țările din fostul bloc comunist. Ea coincide cu Ziua Europei, care marchează un alt moment important al istoriei noastre. Pe 9 mai 1950, Robert Schumann, ministrul francez al afacerilor externe, a rostit celebra „declarație Schumann”. Textul prevedea crearea unei Comunităţi a cărbunelui şi oţelului, ai cărei membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg, a fost prima dintr-o serie de instituţii europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi. La 5 ani de la terminarea războiului, multe dintre națiunile Europei făceau eforturi pentru înlăturarea consecințelor dezastruoase ale războiului. Ele erau hotărâte să găsească modalități de a evita un alt război și au ajuns la concluzia că punerea în comun a producției de cărbune și oțel un eventual război între Franța și Germania, rivali istorici, „ar fi nu numai de neconceput, ci și imposibil din punct ele vedere material.”

Uniunea europeană, o entitate geo-politică supranațională, se întinde astăzi pe aproape întreg continentul european. Crearea ei, un proces de durată, se bazează nu doar pe declarația Schumann (care poate fi citită integral la sfârșitul acestui articol), ci și pe Declarația europeană (1951), Tratatul de la Paris (1951) și Tratatul de la Roma (1958). Denumirea de Uniune europeană este stabilită în 1992 prin Tratatul la Maastricht. Ideea unei astfel de uniuni era discutată de ceva vreme în cabinetele europene. Churchill vorbea despre Statele Unite ale Europei.

Însă ideea germina încă din secolul al XIX-lea. Țarul Alexandru sugera o uniune europeană permanentă, iar scriitorul francez Victor Hugo vorbea și el de Statele Unite ale Europei la Congresul de Pace de la Paris din 1849. În perioada interbelică, mai mulți politicieni urmăreau chiar să creeze o alianța a monarhiilor baltice, care ar pune capăt războaielor din zonă. Preocuparea politică era însoțită de cea economică, iar după al doilea război mondial planurile au început să fie puse în practică, iar în 1951 6 țări se uneau în această alianță nouă. Treptat, de-a lungul anilor, în uniune au început să între și alte țări, pentru ca astăzi UE să numere nu mai puțin de 27.

Am realizat această succintă excursie prin istorie pentru a pune în lumină motivele și conjunctura în care a luat naștere această uniune. Elogiată de mulți, blamată de din ce în ce mai multe voci, ea ne marchează tuturor viața și alegerile, pentru că fiecare dintre noi suntem produsul civilizației în care ne naștem și trăim. Nu pot să nu remarc că acest organism suprastatal și-a ținut prima și cea mai importantă promisiune: a împiedicat apariția unor conflicte armate majore în Europa. Desigur, ca orice construcție umană, a evoluat, s-a diversificat, s-a birocratizat, a devenit o sursă de “oase de ros” pentru mulți, a trecut prin crize (cea mai mare dintre ele urmată de Brexit, în 2016) și este continuu criticată, mai ales de cei care trăiesc între granițele ei. Aș vrea totuși, pe final, să punctez și că datorită acestei Uniuni avem parte azi de cele mai multe drepturi și privilegii din istoria cunoscută. Inclusiv dreptul de a le critica. Se vorbește chiar de faptul că acest organism s-a anchilozat și i se prevede un sfârșit, mai mult sau mai puțin apropiat. Nu știu dacă e adevărat (eu sper că nu!), dar poate că atunci când și ultimul participant la războiul cel mare va fi murit, poate că generațiile ale căror bunici suntem noi vor trebui din nou să lupte pentru libertate și pace.

Las mai jos textul declarației Schumann, care a împlinit 73 de ani.

Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.

Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menținerea unor relații pașnice. Asumându-și, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.

Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări.

În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă.

Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.

Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale.

Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.

În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.

Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente.

Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.

Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producție și investiții, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.

Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfășura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunțate şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluție urmează să fie adoptată.

Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalități independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un președinte. Deciziile Autorității se vor aplica în Franța, Germania și în celelalte țâri membre. În cazul în care deciziile autorității vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.

Un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanț al activității noii organizații, în special în ceea ce privește respectarea obiectivelor acesteia.

Instituirea Înaltei Autorități nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcțiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internațională a Ruhrului și obligațiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.