Roma (2018)

                 A câștigat premiul pentru cel mai bun film și cel pentru cea mai bună regie la AACTA, BAFTA și Golden Globes și are nu mai puțin de 10 nominalizări la . L-am luat în serios pentru acest CV și pentru precedentul Gravity (2013), și cu toate astea tot m-a surprins, depășindu-mi așteptările destul de ridicate.

Regizorul și scenaristul Alfonso Cuarón creează în în primul rând un spectacol vizual. Aproape fiecare cadru din acest film e o fotografie perfectă, oriunde ai pune pauză îți vine să printezi și să înrămezi o scenă, un peisaj, o emoție. Această cameră inspirată împreună cu filmarea alb-negru te absorb din prima secundă și te iau partener la o poveste ca un vis, care te trece prin toate stările. Totul este perfect încadrat, unghiurile, cromatica! tonurilor de gri pictează culoare în imaginație, ba chiar haosul de bâlci sau de petrecere de revelion au arhitectura lor atent studiată.

Colonia este un cartier din Mexico City, locul în care se petrece acțiunea filmului, între anii 1970-1971. Din perspectiva unei servitoare Cleo – jucată natural de Yalitza Aparicio – o debutantă, mai toate temele sociale ating un vârf în desfășurarea vieții ei și a familiei pentru care lucrează. Aparent banală, cu supărări sau bucurii mici, aproape plictisitoare prin rutină, viața lui Cleo se schimbă când află că este gravidă. Încet-încet pulsul filmului crește, cu scene remarcabile și surprinzătoare precum demonstrația intimă de arte marțiale a iubitului ei sau repetițiile formației prietenului acestuia din curtea unei case dărăpănate, Cuarón aducând printr-un umor subtil o presimțire a accelerării evenimentelor.

Că e vorba de luptă de clasă, de patriarhat, de naționalitate sau de dinamică socio-politică, Alfonso Cuarón ne împachetează acest stop-cadru din copilăria lui prin intermediul poveștii familiei  sale și a vocii servitoarei lor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cleo este observatorul de sus a tot ceea ce se întâmplă în cosmosul ei: celelalte servitoare, familia pentru care lucrează și relațiile lor sociale și societatea în care începe să se audă murmurul nemulțumirii. Pe Cleo o iubește toată lumea, cățelul, copiii, mama copiilor proaspăt părăsită de soț. Și este firesc, pentru că Cleo e imaginea și poate tributul pentru femeile care au ținut în spate familiile din clasa mijlocie-superioară a acelei epoci, din care a făcut parte și Alfonso Cuarón. Împinsă de nevoie, dar foarte atașată de cei patru copii, Cleo ne transmite nouă privitorilor o senzație de oboseală prin mulțimea de sarcini pe care le îndeplinește, iar perspectiva de a avea propriul copil pe care iubitul ei îl reneagă este una sumbră.

Sunt trei momente de o intensitate incredibilă pentru care Cuarón clădește filmul în mai bine de o oră de liniște. Aproape ca un basm cu trei încercări, una de eroism – în care Cleo care nu știe să înoate salvează copiii de la înec, una de dramă personală – în care copilul pe care îl poartă se naște mort, și una socio-politică – masacrul de Corpus Christi din 1971 împotriva studenților, în care suntem treziți că trăim într-o lume mai mare decât cea de zi de zi. Iar într-o dimineață totul revine la normal, la rutină, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca acel foc care s-a pornit din nimic și pe care fiecare în felul lui a contribuit să-l stingă.



surse: IMDB.com, YouTube.com

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Traian Stanciu

Traian Stanciu
A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.