Pisica pe acoperișul fierbinte. La Bulandra

Sâmbătă, 2 februarie 2019, s-a jucat la Bulandra Pisica pe acoperișul fierbinte, la sala Liviu Ciulei. Sala plină, casa închisă, premiera a avut loc la finalul anului trecut, așa încât spectacolul e încă pe lista de „must see” a devoratorilor de teatru din București și împrejurimi. Cu nume ca Alexandra Fasolă, și Virgil Ogășanu în roluri principale, dar și cu faima titlului, atât pe Broadway, cât și în urma ecranizării cu Elizabeth Taylor și Paul Newman, era deja o misiune imposibilă ca piesa să se ridice la înălțimea așteptărilor.

După cum spunea și însuși, Pisica pe acoperișul fierbinte este „bine construită și toate personajele sunt amuzante, credibile și înduioșătoare”, iar marele merit al punerii în scenă de la Bulandra este tocmai faptul că nu a încercat să o „modernizeze” în niciun fel. Dinu Cernescu (regizorul) a păstrat decorul unic de-a lungul spectacolului (dormitorul lui Maggie și Brick, cu un pat dublu care tronează în mijlocul scenei) și nu a intervenit în alura clasică a personajelor cu inovații folosite mult prea des și mult prea greșit pe scenele teatrelor bucureștene în ultimul timp. Mă temeam de vreo Maggie punkeriță, îmbrăcată în ciorapi de plasă rupți, cu tatuaje cu capete de morți și care să urle cât o țin plămânii la vreun microfon în formă de penis coborât brusc din tavan.

Probabil că există unele piese clasice, începând cu Shakespeare și terminând cu contemporanii jucați cu succes în mii de regii diferite, peste tot în lume, despre care s-ar putea crede că au fost deja întoarse pe toate părțile, că personajelor li s-au dat deja toate interpretările posibile și că singurul mod prin care ar mai atrage publicul din acest secol fițos și greu de impresionat ar fi o regie bazată pe elemente șocante. Dar mă tem că efectul acestor regii postmoderne este tocmai alienarea publicului și mi s-a întâmplat de multe ori în ultima vreme să îmi doresc să mă ridic din sală și să plec, pentru a-mi salva tipanele și nervii întinși la maximum. Nu am făcut-o niciodată, din respect pentru actorii care își dau sufletul pe scenă, indiferent de regie, scenografie și lumini, însă intru mereu cu inima strânsă la spectacole, din această cauză, iar când dau peste un montaj clasic, așa cum este Pisica pe acoperișul fierbinte de la Bulandra, sunt foarte plăcut surprinsă și tind să fiu mult mai puțin predispusă la critică.

Cu toate acestea, Alexandra Fasolă și nu au strălucit cum ar fi putut-o face într-o bijuterie de piesă cum este aceasta. Niciunul dintre ei nu și-a însușit rolul până la capăt, iar în ipostază de cuplu, fie el și cu probleme, cei doi nu au avut deloc chimie. Rolurile au fost jucate cumva individual, fără o relație scenică cu celălalt, chiar dacă personajul Alexandrei Fasolă se pisicea unduitoare pe lângă Brick. Lucrurile s-au mai animat când pe scenă a apărut Virgil Ogășanu, în rolul lui Big Daddy, care a dominat fără efort episoadele în care a fost prezent. Experiența scenică și maturitatea lui profesională au ridicat nivelul piesei, în ansamblu. De altfel, în timp ce treceam printre spectatorii opriți în ușa teatrului la o țigară, după spectacol, am auzit o doamnă exclamând: „hai, că măcar pentru Ogășanu și tot a meritat să venim!”

Pe Alexandra Fasolă am văzut-o în roluri grele, cum ar fi Leea, Teibale și Yentl la Teatrul Evreiesc de Stat (pentru rolul Yentl din piesa omonimă a și luat Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal în 2014). De aceea, când am aflat că ea este actrița principală din spectacolul de la Bulandra, am fost sigură că va fi o „pisică” memorabilă. Cu mare regret trebuie să recunosc că nu a fost nimic memorabil în prestația ei. Iar Tudor Aaron Istodor s-a încălzit greu, confundând, probabil, nepăsarea personajului Brick față de Maggie cu nepăsarea actorului față de rol. Totuși, interacțiunea cu Virgil Ogășanu l-a readus în realitatea piesei și, până la final, rolul a fot salvat.

Mi s-a părut că a fost o problemă și cu sunetul la Bulandra. Unele replici au fost greu de auzit și înțeles (am auzit multe șușoteli întrebătoare „ce-a zis?”), chiar dacă ambii făceau un efort evident să acopere cu vocea o sală întreagă. E posibil ca acustica sălii să nu fie cea mai bună, însă asta s-ar putea rezolva cu un sistem de sunet, care să ajute și actorii să se concentreze pe rol, nu pe ajuns cu vocea până în spatele sălii, dar și spectatorii să audă și să înțeleagă tot ce se spune pe scenă.

Cu toate acestea, vă recomand să mergeți la Pisica pe acoperișul fierbinte dacă vă este dor de o piesă clasică într-o regie clasică, fără înflorituri și „inovații”. Textul a fost adaptat pentru o variantă mai concentrată, care pune în lumină mai bine drama centrală a familiei și, până la urmă, Pisica este cea mai jucată piesă a lui , alături de Un tramvai numit dorință și Menajeria de Sticlă.


PISICA PE ACOPERIŞUL FIERBINTE
de Tennessee Williams
traducere Antoaneta Ralian
adaptare Dinu Cernescu
Regizor artistic: Dinu Cernescu
Costume: Maria Miu
Lighting design: Alexandru Darie
Decor sonor: Mihai Ogăşanu
Regizor scenă: Florin Sasu

Distribuţia:

Brick: Tudor Aaron Istodor

Margaret: Alexandra Fasolă

Big mama: Dana Dogaru

Big daddy: Virgil Ogăşanu

Mae: Silvana Negruţiu

Gooper: Lucian Ifrim

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.