Green Book (2018)

Acest articol a fost publicat de Traian Stanciu pe 4.03.2019 în rubrica Cinerama și are asociate următoarele etichete: , , , , .

Cu trei Oscaruri proaspăt câștigate (cel mai bun film, cel mai bun actor în rol secundar și cel mai bun scenariu original), Green Book e victima perfectă pentru o recenzie nu doar laudativă. Și asta în special din cauză că filmul e un siropel lungit cu apă în loc să fie un whiskey sec și tare.

 

                Dar să încep cu lucrurile bune. În primul rând e un film politic sub acoperire, iar asta e bine ținând cont de spațiul din care vine și de mesajele și mișcările  tot mai rasiste din ultima vreme din partea locului. De ce politic? Pentru că readuce aminte (încă o dată, să intre bine în cap la toată lumea) de rușinoasa perioadă a Americii anilor ’60 în care persoanele afro-americane erau discriminate, iar eforturile celor câțiva reprezentanți mai vizibili ai comunității de a schimba puțin percepțiile populației albe erau catalogate ca acte de un curaj nebun. În al doilea rând, pentru că pune în antiteză doi eroi, un afro-american cult și rasat care caută să lupte și să inspire prin propriul exemplu,  și un imigrant, italianul clasic de Bronx, un rasist care percepe lumea în care trăiește prin intermediul familiei și a unui micro-cosmos limitat. Imaginea pe scurt a Americii, împachetată într-un Cadillac DeVilles de culoarea cerului.

Green Book este un ghid, mai precis cartea verde a călătorului negru, un companion de drum pentru cetățenii afro-americani, publicat în America între anii 1936-1966 pentru a-i ajuta pe aceștia să găsească restaurante sau hoteluri în care să fie primiți sau tratați, dacă urmau să se aventureze prin țară. Un titlu bun (chiar puternic) și potrivit pentru povestea filmului, turneul pianistiului Don Shirley prin partea de sud a Americii. Don Shirley a fost, după Nat King Cole, cel mai important muzician al vremii care cânta pentru albi sau în localuri în care mai cântau doar albi. Iar pentru că lucrurile nu se terminau întotdeauna pașnic, Don Shirley îl angajează pe Tony Lip, italianul-bătăuș să-i fie șofer și gardă de corp pe durata acestui turneu. Așa începe povestea.

Ca să mai rămân încă puțin de partea pozitivă a lucrurilor, interpretările celor două roluri sunt impecabile și delicioase. Dacă pentru rolul (secundar) lui Don Shirley, Mahershala Ali a luat Oscarul, filmul este de fapt jurnalul celor două luni petrecute alături de el de Tony Lip, cu un Viggo Mortensen care mi-a plăcut în mod deosebit. De la gesturi și accent, până la faptul că a trebuit să ia ceva în greutate ca să-și facă personajul consecvent cu marea lui plăcere – mâncatul, Viggo dă o naturalețe incredibilă unui rol greu pe care pare că-l joacă cu mare plăcere.

Însă. Am văzut dintre nominalizări doar Roma și The Favorite, dar am citit și m-am documentat un pic și despre celelalte filme. Povești inspirate din cazuri reale, tributuri sau portrete ale unor persoane cunoscute, aceste a fost trendul anului. Și îmi pare rău pentru The Favorite, dar măcar în ceea ce privește scenariu original, a fost de departe peste tot ce a fost propus. Green Book e ok. Este un film ridicat de cele două interpretări și întâmplarea  care a avut însemnătatea ei pentru o anume perioadă, și cam atât. Ba mai mult, părerea mea este că diluează într-o destul de mare măsură mesajul, transformând filmul într-o poveste de tovărășie previzibilă care urmează un tipar precis pentru un happy-end crăciunesc, ca-n basmele pentru copii. Călătoria inițiatică a celor doi se pierde odată cu mutarea camerei și a atenției ba spre familia de acasă, ba spre niște mafioți italieni, ba chiar spre apropoul (puțin gratuit) unei aventuri gay ale lui Don Shirley, în condițiile în care substanța filmului e toată în acea mașină. Cele două personaje se caută pe ele însele, se influențează, învață unul de la celălalt lucruri despre lume și ajung să devină mai niște oameni mai deschiși doar datorită acestui transfer miraculos care se petrece cât timp ei sunt împreună. O chimie magică care a dat prietenia până la moarte a celor doi în viața reală, transmisă cu succes de cei doi actori, dar cu un mesaj care e la limita alibiului, să nu supere pe nimeni și să lase spectatorul într-o mulțumire inertă.



link afiș (sursa: IMDB.com)

link trailer (sursa: YouTube.com)

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Traian Stanciu

A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.