„B-Rap” este una din piesele pe care oricine din orice colț al globului le-ar recunoaște la orice oră. A fost un icon muzical încă de pe vremea lui Queen cu Freddie Mercury și devenit legendă de la moartea acestuia încoace. Însă filmul lui Singer cu același nume e doar un mix neinspirat al piesei, cel mult un imn al unei veri de care nimeni nu-și va mai aminti anul următor.
Sunt frumoase biograficele pentru că, în primul rând, îți re/aduc în atenție persoane de care poate ai uitat sau despre care niciodată nu ai știut prea multe. E deosebită arheologia pe care o fac scenariștii săpând după descoperiri inedite, secrete sau surse interesante care să adauge o latură nouă, sau care să pună o anumită lumină pe personajul-subiect. Și cum acesta devine o formă tridimensională, cu unghiuri și profunzimi date de aceste relatări venite de la oameni variați care l-au întâlnit în diferite perioade ale vieții lui. Ce păcat însă că asta nu se întâmplă și în această peliculă.
Vedem un film cu un început, un conținut și un sfârșit, de o dureroasă liniaritate. Pe povestea unui om (care era oricum, numai clișeic nu), se pune un șablon hollywoodian și se transformă o viață și o carieră fantastică într-o rețetă obosită de box-office pentru profanii cinemaului.
Pentru mine acest film s-a terminat așa cum a și început, fără să-mi producă nicio emoție. Nu am avut nicio clipă pe parcursul lui senzația că mă uit la unul din cei mai puternici oameni ai momentului, la cineva genial care trăia o dramă sfâșietoare pe interior. Singer mi-a arătat un om cu o singură față, plat și previzibil, cu prea puține referințe externe pentru celebritatea acestuia. S-a concentrat prea mult pe asemănare fizică în detrimentul unei povești fenomenale pe care a avut-o pe mână.
Rami Malek, decernat cu Oscar pentru cel mai bun rol principal, este la fel de câștigător precum pilotul unui Ferrari la o cursă de Formula 1. Se ține de volanul unei mașini a cărei inginerie este superioară celorlate monoposturi. În spatele lui e, de fapt, munca pe care au depus-o o mulțime de instructori de dans, de make-up artiști sau de scenariștii care i-au curățat pista pentru ca el să aibă un traseu lin, fără obstacole. Încerc să nu bagatelizez contribuția lui, realizez că au fost zeci, poate sute de ore de antrenamente și repetiții cu harnașamentul incomod al unei proteze. Dar pentru mine acest efort a fost făcut pentru o butaforie, nu pentru un act de actorie care să merite cea mai înaltă distincție a cinematografiei.
Desigur, există și părți bune în film. Aflăm cum unele piese, hituri de succes, au fost compuse pe fundația unor momente peste care cu greu se trece. Descoperim o tovărășie deloc caracteristică altor trupe din acea perioadă, ni se insuflă chiar un sentiment de familie, de grijă reciprocă pe care și-o purtau membrii Queen. Am rămas însă în cap cu scena de la împăcarea lor, momentul în care decid să participe la Live Aid. Freddie era bolnav, venea după o cădere și o izolare față de apropiații lui, și, ieșind dintr-un birou, avem un cadru cu capul lui suprapus peste un Golden Record de pe un perete. O icoană și un icon în același timp, o sugestie discretă și potrivită, mai profundă și mai puternică despre cine era el decât a reușit tot restul filmului să transmită.
Păcat însă că au trecut atâția ani în care timpul ar fi putut fi fost folosit pentru crearea a ceva care chiar să îl cinstească pe Freddie Mercury. Păcat că se folosesc momente istorice sau persoane cu singurul scop de a crea pe baza lor discursuri de gală și că nu se încearcă, mai ales cu susținerea bugetelor imense de la Hollywood, să se ilustreze puțin mai atent niște vieți care ar putea să inspire mai departe spectatorul.