Black Panther (2018)

Când vrei să faci orice pe peliculă, faci un desen animat. Desigur, cu bugete mari, CGI bun și-o mulțime de cascadori, acest „orice” poate fi obținut și în film, doar că dacă un desen animat își poate asuma ridicolul sau neverosimilul, filmul artistic încearcă să redefinească aceste atribute în „spectaculos”. Când însă ecranizezi o bandă desenată, te rezemi de succesul din print și de hoarda de fani ca să dai un boom în box-office și să culegi cu el spectatorii neutri. Numai că nu toți reușesc un „Sin City”.

e o poveste mișto în universul fantastic de revistă deoarece apelează la o rețetă de succes: imaginația. Cadrele statice viu colorate și desenate în linia te aruncă într-o poveste în care legăturile, dialogurile sau trecerile de la o pagină la alta se întâmplă în special în mintea ta. Iar tot ce e acolo, e frumos. Ăsta e și scopul unui regizor, să creeze aceste cadre cât mai la înălțimea minții privitorului, mai ales când este vorba de de povești pe care acesta și le-a imaginat de zeci și zeci de ori. Și cred că nu reușește să facă asta în , ba mai mult, cred că se agață de tot ce i-ar putea aduce câteva aplauze în plus, ignorând greutatea aurului care i-a picat în mână și bijuteria care ar fi putut ieși dacă s-ar fi priceput la șlefuit.

Nu e un film rău. Cum spuneam și la început, cu suficient CGI folosit cu iscusință salvezi un film, pe același principiu în care make-up-ul dă lumină unei fețe întunecate. Este, din nou, un film cu apropo politic, într-un context favorabil. Are personaje feminine puternice și o distribuție afro-americană ce denotă importanța (cuvenită) a unei părți de lume ignorată de lumea Hollywoodului. Are copii care joacă basket în fața blocului, urmăriri de mașini, lupte între bărbați lucrați, servicii secrete, mercenari, gărzi de corp sexi, rinoceri mecanizați, secrete, cauza dreaptă, sacrificii șamd, toate ingredientele necesare unei benzi desenate. Mai puțin însă ghiveciului de film care iese când le torni pe toate pe peliculă. Cele câteva glumițe arată parcă și mai mult disperarea regizorului de a puncta ceva pentru fiecare spectator în parte, lăsând la o parte orice efort pe care ar putea să-l facă acesta de a-și imagina, presupune sau intui, și primind în schimb firimituri de gratulare cu o linguriță de argint.

Desigur, pentru fanii genului filmul e chiar o capodoperă, fiind catalogat printre cele mai bune filme de către siteurile de nișă. Are un fel de grandoare cinematografică (în special pentru că costumul ăla e îmbrăcat și para-îmbrăcat ca să se creeze momente maiestuoase), vizual stă bine – lumea Wakanda arată chiar spectaculos, costumele sunt jos pălăria (câștigând la această secțiune), iar la capitolul acțiune e genul de film care nu te lasă prea mult să respiri. Există o cameră cu bunătăți tehnologice ca cea din filmele clasice cu James Bond, iar T’Challa (numele de om al lui Black Panther) sare pe clădiri ca un Spiderman, luându-i-se însă puterile de câte ori apare câte un pretendent la titlu, ca o imunitate parlamentară în prag de alegeri.

Personal, am simțit că revăd Avatar. O lume creată ireproșabil pe o poveste ușurică – resursa supremă pe care cei răi vor să pună mâna. Un villain cu valori moderne – cu o reinterpretare a dreptății ca cea din discursurile politice actuale, o raliere a tribului rebel împotriva răului mai mare, americanul salvator și un univers în care ești prea preocupat să admiri sunt întotdeauna declanșatoarele unui wow pe moment și a unei uitări pe termen mediu.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Traian Stanciu

Traian Stanciu
A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.