Ariel Inter Fest: oamenii din spatele spectacolelor

După cinci zile de , am avut nevoie de alte cinci zile să-mi pun ordine în gânduri. Zile în care am întors pe toate fețele tot ce am văzut la Râmnicu Vâlcea, pe scenă și în afara ei, am tot scris, am șters, am rescris, până când am ajuns la concluzia că trebuie să scriu despre oameni. Doar teatrul e cu și despre oameni, nu? Așa că am renunțat la recenziile spectacolelor invitate, în favoarea oamenilor care le-au adus la .

Până la urmă, e vorba de spectacole importante, despre care s-a tot scris (și se va mai scrie), iar cine vrea, poate oricând să citească recenziile unor spectacole ca „Pe jumătate cântec” al Cristei Bilciu, „Felii” sau „Masculin-Feminin” ale Liei Bugnar etc., despre „Călătoriile lui Gulliver” al lui , nu mai vorbesc. Se scrie, în schimb, mult mai puțin despre oamenii care reușesc să aducă la un loc spectacolele astea și despre cât de multă muncă se ascunde în spatele unui festival. Iar noi mergem, vedem, ne place sau nu și simțim nevoia să ne exprimăm opinia, ignorând total „bucătăria” unde se muncește de zor, pentru ca totul să fie servit ca la carte.

Întâmplător, am nimerit fix în „bucătăria” și am avut ocazia să văd un altfel de spectacol, care m-a acaparat mai mult decât cele de pe scenă (de-alea am tot văzut). Și zău că e foarte interesant să vezi cum o echipă atât de mică, cum e cea a Teatrului Municipal Ariel, reușește să facă față cu brio.

Diferența între o bucătărie mare și una mică e că atunci când cineva scapă o cratiță pe jos sau se enervează și dă cu tigaia de perete, în bucătăria mare lucrul ăsta trece neobservat, pe când în cea mică poate duce la o catastrofă. Și am văzut cum echipa asta mică a reușit să evite genul ăsta de „accidente”, iar când nu au putut fi evitate, a curățat repede murdăria și a mers mai departe fără probleme. Și nu e ușor, mai ales când există voci, inclusiv din interior, care susțin că se vrea prea mult și ei sunt prea puțini, că AIF nu e FITS sau FNT (nici nu trebuie să fie!), că ceva ar fi trebuit făcut altfel (de parcă ei ar fi putut face mai bine) sau că unii ar munci mai mult decât alții. Poate că nu toată lumea e de acord cu conducerea Primăriei, poate că nu toată lumea e mulțumită de numirea lui Gabi Popescu în funcția de director al Teatrului Municipal Ariel sau de cea a lui Cristian Stanca în cea de director artistic al festivalului, acesta fiind actor la Teatrului Național Radu Stanca, într-un fel un outsider. Dar nimeni nu poate nega faptul că oamenii ăștia au reușit, într-un timp foarte scurt, cu un buget mic și cu o mână de oameni, să pună pe picioare un festival care până acum șchiopăta, să-l ridice la un nivel înalt și să-l ducă până la capăt mai mult decât onorabil. Nu știu când a mai văzut Râmnicu Vâlcea atâta artă adunată la un loc: parade, spectacole pentru copii și pentru publicul larg alese pe sprânceană, cu trupe din țară și din străinătate (Spania și Franța), conferințe și expoziții… Pentru câteva zile, orașul (pe care eu îl consideram pe jumătate mort) a prins viață și multă culoare. Iar  în condițiile în care teatrele mici sunt pe cale de dispariție, în stare de letargie, Teatrul Municipal Ariel renaște și pregătește, după , alte surprize pentru stagiunea de toamnă.

M-am întors acasă obosită și cu nervii întinși la maxim (un risc asumat, atunci când alegi să stai prea mult în „bucătărie”), dar câștigată. Am cunoscut câțiva oameni frumoși, cu o voință de fier, care mi-au demonstrat încă o dată că nu contează cât ești de mic, dacă vrei cu adevărat, poți muta munții. După tot ce am văzut la Ariel Inter Fest, cu bine și cu rele, nu le pot spune organizatorilor și celor câțiva oameni care i-au susținut și au muncit cot la cot cu ei până la capăt decât atât: Chapeau bas! Mai multe cuvinte nu își au rostul.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Alexandra Mihalcea

Alexandra Mihalcea
Din 1991 a publicat poezie, proză scurtă şi articole în diverse reviste literare din ţară şi din străinătate. A debutat în anul 2006, cu volumul de poezie „Eva, Anno Domini 2005” (Curtea Veche Publishing) şi este prezentă în antologiile „Ultima generaţie. Primul val” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005) și „6 de inimă neagră” (Ed. Singur, 2015). Scrie despre teatru cu plăcere chirurgicală, iubește chitara și pictează.