Murder on the Orient Express: 1974 vs 2017

La 43 de ani distanță și la ani lumină depărtare

Am prins -ul lui Kenneth Branagh zilele trecute la televizor și, având vag în minte ecranizarea din ’74 a lui Sidney , nu m-am putut gândi decât la cât de impresionat voi fi de această abordare modernă a unui clasic de succes. M-am întins pe canapea ca să nu cad prea de sus. Și bine am făcut – e mai comod să te fure somnul la orizontală.

                Inițial, atenția mi-a fost atrasă de semnătura lui Ridley Scott pe producție, sau de numele mari din distribuție (Johnny Depp, Penelope Cruz, Michelle Pfeiffer, Judi Dench, Willem Dafoe etc), o provocare la care prezentul s-a ridicat la înălțimea trecutului. Poate singura. Marii actori contemporani, însă, parcă nu au fost întrebuințați chiar la înălțimea soclului lor, Peter Bradshaw de la The Guardian spunând că „a părut că au fost depășiți de situația de a fi nevoiți să-și depășească faima”, sau că „a părut ca o vitrină de la Madame Tussauds cu o distribuție stelară în costumele epocii”. Cu toate astea, consider că doar datorită unor sclipiri de interpretare filmul nu este, totuși, un eșec.

                Urmează tertipurile. Unele interesante (pentru că fericite ar fi prea mult spus), precum obsesiv-compulsivitatea lui care măsoară înălțimea ouălelor de la micul dejun sau scena descifrării misterului crimei, în care suspecții sunt așezați la masă ca o replică a Cinei cea de Taină, iar altele eminamente greșite, ca mustața lui – evidentă și obositoare ca un girofar – aplicată de Branagh propriului rol, sau abundența de CGI (efecte speciale generate de calculator) care scoate povestea dintr-un decor dramatic și o aruncă într-un penibil de plastic.

                Și nu în ultimul rând, fidelitatea. Varianta modernă a filmului ne propune o trecere în revistă a trecutului – pentru că această crimă se leagă de una care s-a întâmplat cu niște ani în urmă, pe care, însă, alege să o povestească din perspectiva personajelor implicate, și nu să o arate, cum printr-o găselniță regizorală minunată se întâmplă în filmul lui . Apoi, Poirot. Fanii personajelor (din roman, se subînțelege) sunt deseori foarte pretențioși și destul de puritani în ceea ce privește scenariile sau mediile în care sunt plasați eroii lor. Branagh a decis să creioneze un detectiv mai prezent, o vedetă – în opoziție cu omologul său original – o persoană retrasă, care tace și gândește. El funcționează mai degrabă ca o locomotivă (sic!) a acțiunilor decât ca un absent atent, însă, în același timp, își păstrează din tabieturi și din curiozități.

                Finalul. Aici rămâne marea discuție a cinefililor, dacă era necesară sau oportună noua valență pe care i-o atribuie Branagh personajului Poirot. Este și principala intervenție regizorală față de povestea orginială, aceasta dorindu-se manifestul și manifestarea evoluției personajului său, date de o temă pe cât de filozofică, pe atât de justițiară.

                În schimb, în varianta originală a lui Lumet (și vă invit să parcurgeți filmografia acestui regizor), totul strălucește!

 

 

                Am revăzut filmul pentru mai multă claritate și am fost cucerit de tehnica, umorul și de profunzimea cu care e abordat. Distribuția absolut stelară (, , Sean Connery, Jacqueline Bisset, Anthony Perkins etc), atmosfera de film noir care te pune în gardă, tăieturile din ziare despre crima pe care se construiește motivul și misterul, perdeaua de fum din aburul locomotivei cu care începe dar se și termină filmul, costumele, și, mai ales, interpretarea!, toate aceste ingrediente delicioase și cântărite la perfecțiune, te lipesc de ecran. Culmea, un film mai lung decât varianta sa modernă, dar care ți se va părea mult mai scurt și mai intens decât cel al lui Branagh. Și asta pentru că Lumet taie perfect, așază camera întocmai ochiului atent, cotropește tensiunea cu umor subtil și dă greutate personajelor atât printr-un casting perfect, cât și prin indicații regizorale precise care creează personaje credibile și recognoscibile. Cu un Albert Finney excelent în rolul lui Poirot, acțiunea pare că își găsește un ritm mult mai potrivit decât în varianta sa modernă, iar detectivul pare că prinde exact viața pe care i-ai da-o imaginându-ți-l când citești romanul Agathei Christie.

                În concluzie, consider că dacă (!) era necesar un după original, varianta lui Branagh e departe de a fi inspirată, îți creează așteptări pe care apoi le uită plutind în aer și e predominată de o senzație de sclipici amestecată cu plastic care te lasă cu un gust amar. Pe când Lumet pare că citește altfel cartea și, limitat pozitiv de posibilitățile vremii sau purtat de valul genialității regizorale, face un film la care plăcerea de a te uita e absolut completă.


Sursa fotos, video: IMDB.com, Youtube.com

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Traian Stanciu

Traian Stanciu
A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.