Cine e vinovatul?

Mi se întâmplă deseori ca atunci când citesc un roman sau o povestire bună să apreciez, printre alte calități, caracteristica cinematografică a scrierii: narațiunea curge firesc, “văd” bine nu doar personajele, ci și peisajul, contextul, ba chiar, în cazul scriitorilor foarte talentați, pot simți mirosurile sau chiar gusturile de care vorbesc. Mult mai rar, însă, este cazul invers: un pe care să-l compar cu o carte excelentă. (2018) reușește improbabilul: mă face atentă la cât de bine este scris și îmi permite voluptatea nesperată de a viziona o scriitură măiastră.

Această prezentare necesită JavaScript.

, regizorul și co-scenaristul peliculei care a avut premiera mondială la festivalul de Sundance (unde a primit premiul publicului), are 30 de ani și a absolvit școala daneză de . Primul său de lung metraj a fost întâmpinat, pe bună dreptate, cu multă căldură și va reprezenta Danemarca la premiile Oscar de anul viitor. Într-un interviu recent, Möller a declarat că ideea filmului i-a venit după ce a văzut un clip pe youtube, care prezenta înregistrarea audio reală a unui telefon primit la 911. Filmul urmează, în consecință, o linie minimalistă: un polițist răspunde apelurilor de la urgență, iar tot ce vedem noi, spectactorii, este camera în care se află acesta și felul în care vorbește cu apelanții. Settingul modest și aparența low-profile nu lasă să se bănuiască tensiunea care va urma. Regizorul și echipa de filmare au petrecut câteva săptămâni alături de polițiștii de la urgențe, pentru documentare. Au fost surprinși să afle că majoritatea au ajuns acolo drept pedeapsă sau doar temporar, între alte misiuni. Felul în care aceștia trebuie să analizeze și să discearnă apelurile grave de cele mai neserioase este redat perfect în . La fel și empatia pe care trebuie să și-o conțină pentru a-și putea face meseria. Psihologic, este o mică bijuterie, un studiu de caz al emoțiilor pe care le poate trăi un om într-o singură seară și o descriere plină de finețe a transformărilor pe care le suferă cineva aflat într-o situație de viață și de moarte. Nu știu dacă a semnat “Dogma 95”, manifestul pornit de doi cineaști danezi, Lars von Trier și Thomas Vinterberg, care își propunea instaurarea unui set de “legi” pentru filme (ele vizau întoarcerea la cinematografia tradițională, bazată pe poveste, joc actoricesc și subiectul tratat, eliminarea totală a efectelor speciale și repunerea accentului pe artist), dar mi se pare evident că respectă aproape literal spiritul acestui manifest.

Și pentru a nu strica surpriza celor care, din motive de neînțeles, nu au văzut filmul, voi încheia cu câteva date tehnice. Pelicula a fost filmată în 13 zile, într-un singur spațiu și cu numai trei camere. Cea mai scurtă dublă a avut 5 minute, iar cea mai lungă 35. La finalul celor aproape două săptămâni, echipa a avut la dispoziție 75 de ore care au fost editate, montate, scurtate și aranjate astfel încât la capătul acestui proces am putut fi martora unui experiment cinematografic unic și mai ales reușit. Filmul m-a prins și m-a ținut cu sufletul la gură nu doar mental și emoțional, ci și fizic. Abia la ieșirea din sală mi-am dat seama că am fost încordată tot timpul. Möller a mai declarat că în timpul filmărilor s-a simțit ca și cum făcea surfing: și-a dat voie să simtă valul și s-a lăsat dus de energia acestuia. Exact asta face filmul cu spectatorii, dacă aceștia își dau voie să-l simtă și să se lase duși de el.


Recomand: „The Guilty” (2018), în regia lui Gustav Möller, distribuit în România de Bad Unicorn.


Fotos: imdb.com

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Dana Verescu

Dana Verescu
Dana a absolvit Facultatea de Psihologie și este redactor și editor la unele publicații ale trustului Burda. A tradus mai multe cărți de psihologie din germană și engleză și este instructor de taichi. A debutat cu o povestire scurtă în volumul colectiv Ficțiuni reale. Îi place să călătorească, să citească și să viseze.