Ali: Frica mănâncă sufletul la Apollo111

În data de 25 noiembrie s-a deschis un nou focar de cultură urbană și contemporană în București. Un hub cultural, cum e la modă să spunem unui astfel de loc hip, trendy și frecventat de un public cel puțin la fel de hip și trendy. Și nu o spun în sensul ironic, ci în sensul admirativ. Îmi place atmosfera unui astfel de loc, vibe-ul pe care i-l dau oamenii și toate happening-urile cool care se petrec acolo. În plus, am descoperit încă o dată că îmi este practic imposibil să ajung într-un astfel de loc fără a întâlni pe cineva cunoscut (fie personal, fie de pe scena artelor/culturii/social media). Data trecută am văzut-o pe doamna Irina Margareta Nistor socializând în nelipsita zonă de bar a unui astfel de establishment, iar acum am fost foarte bucuroasă să îl revăd pe actorul Laurențiu Bănescu (pe care sigur vi-l amintiți din Monoloagele Vecinului).

Dar m-am luat cu divagațiile și nu am spus esențialul. În buricul târgului, în proaspăt renovata și consolidata clădire de pe strada Ion Brezoianu, Palatul Universul, s-a deschis pe 25 noiembrie Teatrul Apollo 111, compus dintr-o sală de teatru cu o capacitate de 140 de locuri, o sală de concert, trei săli de repetiții, două săli de casting și o zonă de bar în care n-am putut să nu remarc un glob luminos uriaș, care m-a făcut să mă simt ca și cum aș fi putut atinge luna cu degetul. Nu mi-a fost clar de ce trona pe un perete o fotografie imensă cu ceea ce părea să fie un măcelar într-o curte interioară a unei clădiri, dar am ales să mă concentrez mai degrabă pe lună decât pe fotografie. Apollo111 dorește să schimbe lumea de la o stagiune la alta. La propriu. Fiecare stagiune va avea o temă diferită și un director artistic diferit. Stagiunea curentă este condusă de actorul Bogdan Dumitrache, co-fondator al spațiului cultural Apollo111, și are o temă interdisciplinară: combinația teatru-film.

Primul spectacol născut din această combinație este : Frica mănâncă sufletul, adaptat după un scenariu al regizoului german , în regia lui (la debutul său în regia de teatru). Textul a fost scris în anii ’60, dar, în contextul socio-politic actual, el are un impact la fel de mare în societatea românească (sau orice societate tradiționalo-naționalisto-xenofobă contemporană), cum l-a avut și în Germania federală.

„Situația descrisă de textul lui Fassbinder mi se pare foarte potrivită pentru România de azi, dacă ținem cont de reacțiile provocate de recenta criză a migranților din Europa”

Eu am văzut piesa în data de 7 decembrie, cu următoarea distribuție: Liliana Ghiță (în rolul Emmi), (în rolul ), Adina Cristescu, Eduard Cîrlan, Ilinca Hărnuț și Lucian Teodor Rus (toți jucând, pe rând, mai multe personaje – colegii de serviciu ai lui Emmi, vecinii din bloc, prietenii din bar etc.). S-au remarcat, bineînțeles, cele două personaje centrale: Emmi și Ali – dintre care Liliana Ghiță a excelat, împrumutând personajului ei candoarea, blândețea și înțelepciunea specifică vârstei de 60 de ani pe care o are Emmi în piesă. este un tânăr iranian, student la UNATC în București, care este distribuit pentru prima dată într-o piesă de teatru (ca și , cu care împarte rolul în seri alternative) și care, după un început mai stângaci, a dus la capăt cu brio rolul emigrantului marocan din orășelul Tiznit, cu 25 de ani mai tânăr decât Emmi.

Piesa împrumută titlul de la o zicală africană – frica mănâncă sufletul – și tratează tema fricii sub toate aspectele ei sociale și umane: frica de singurătare, frica de ridicol, frica de immigranți, frica de arabi, frica de străini în general, frica de necunoscut, frica de schimbare etc. Emmi și Ali se întâlnesc într-un bar în care Emmi se temea să intre, deși era curioasă ce se întâmplă acolo și era atrasă de ritmurile arăbești pe care le auzea. Ali este mecanic auto și își petrece timpul liber în bar, cu o gașcă veselă, cu care bea și joacă cărți. Cei doi dansează, apoi merg spre casa lui Emmi prin ploaie, sub o singură umbrelă. De aici mai este doar un pas până la conexiunea lor profundă. Cei doi găsesc unul în celălalt sprijin, alinare și înțelegere. Curând, hotărăsc să se căsătorească, dar abia atunci încep problemele lor: familia lui Emmi îl respinge violent pe Ali, vecinii se aliază împotriva lor, acuzându-i de mizerii și la propriu și la figurat, colegii de serviciu o judecă și o marginalizează pe Emmi, iar proprietarul magazinului din colț refuză să îl servească pe Ali, sub pretext că nu vorbește clar limba română. Deși la început cei doi erau fericiți în bula lor intimă, presiunea exterioară este imensă și începe să îi afecteze.

Vă las pe voi să descoperiți dacă relația lor a trecut testul și dacă au rămas împreună sau nu. Eu vă mai spun doar că piesa prezintă situațiile întâlnite de cei doi fără să facă și judecăți de valoare asupra lor. Publicul este în fața unei decizii grele la finalul spectacolului: trebuie să hotărască dacă se situează de partea cuplului sau de partea societății. Pentru că regizorul nu intervine în niciun fel în influențarea acestei decizii, ci doar prezintă faptele. Emmi este cu cel puțin 25 de ani mai în vârstă decât Ali, și ai putea să crezi că profită de el. Pe de altă parte, Ali este un immigrant marocan respins de societatea românească, și ai putea să crezi că el profită de Emmi și de statutul pe care o căsătorie cu ea i-l poate da. Deși spectatorul are privilegiul de a privi direct în intimitatea cuplului, acest lucru nu îl ajută pentru a hotărî tabăra în care se va situa la final: Ali nu pare ușă de biserică și poate vecinii aveau dreptate să îl suspecteze de diverse matrapazlâcuri arăbești. Pe de altă parte, Emmi pare să fie dispusă să îi ierte orice, dar care este motivația ei ascunsă? Asta doar voi puteți să decideți, după ce vedeți piesa.

Eu vă mai spun doar că decorul  este unul foarte versatil, ajutat mult și de design-ul luminilor, care creează spații diverse fără a mișca vreun obiect de decor pe durata spectacolului. În special zona de bar în care se întâlnesc Emmi și Ali mi se pare foarte bine delimitată, ca și garsoniera lui Emmi, pe peretele căreia tronează ceea ce pare a fi o carpetă cu o căprioară și unde regăsim obiecte mici, dar care ne amintesc tuturor de categoria de vârstă pe care o reprezintă personajul: damigiana de țuică învelită în răchită, ceasul cu cuc, bibelourile. Scenografia este semnată de Iuliana Vîlsan, iar design-ul luminilor este asigurat de Tudor Lucaciu, director de imagine de film pe care regizorul Radu Jude l-a cooptat în proiect cu acest scop. Lucaciu este cunoscut pentru filme ca Marţi după CrăciunHârtia va fi albastră sau Un etaj mai jos.

Conform strategiei culturale promovate de Apollo111, piesa va fi jucată doar timp de 6 săptămâni, așa că, dacă v-am convins, vă sfătuiesc să vă grăbiți.

______________________

Ali: Frica mănâncă sufletul
Distribuţia: Liliana Ghiță, Amir Shafizadeh, Adina Cristescu, Eduard Cîrlan, Ilinca HărnuțLucian Teodor Rus
Scenariu:
Traducere: Andrei Anastasescu
Regia: Radu Jude
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Lumini: Tudor Lucaciu
Producție:

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 291