Așteptam de câteva luni ocazia de a vedea Mecanica inimii la Bulandra. Și ce n-ar fi de așteptat, când afișul anunță actori ca Maia Morgenstern, Marius Manole și Marian Râlea iar la regie este trecut numele lui Chris Simion? Ei bine, eu sunt bulversată după vizionarea spectacolului din seara de 20 aprilie. Probabil îmi făcusem o imagine mentală distorsionată despre ceea ce urma să văd, poate așteptările mele erau prea mari, poate nu a fost o seară de formă maximă la Teatrul Bulandra sau – trebuie să iau în calcul și această variantă – poate eu sunt defectă, însă încă mă întreb de ce o sală arhiplină s-a ridicat în picioare la final și a aplaudat minute în șir. Căci sala era într-adevăr arhiplină – nu am observat nici măcar un singur loc neocupat, deși, cel mai scump bilet, la categoria premium, a fost 85 de lei, mai scump cu 25 de lei decât la celelalte spectacole ale Teatrului Bulandra.
Piesa încearcă să spună povestea unui băiat născut în cea mai friguroasă zi a anului, dintr-o mamă pe care nu avea să o cunoască niciodată. Nu reiese de nicăieri relevanța gerului din ziua în care s-a născut Jack (Marius Manole), așa că, deși s-a insistat pe frigul din ziua nașterii, îl vom trece la categoria “detalii inutile și fără relevanță în desfășurarea sau înfrumusețarea spectacolului”. Aflăm că inima lui Jack nu era pregătită să dea piept cu lumea, și, de aceea, moașa care a asistat la naștere, Madeleine (Maia Morgenstern), i-a instalat un ceas în piept, care să îi ajute inima de carne să bată. Sau i-a înlocuit inima de carne cu un ceas. Este neclar care este varianta corectă, deoarece de-a lungul spectacolului textul se referă ba la una, ba la cealaltă. Tot Madeleine l-a și luat acasă pe Jack, și l-a crescut ca pe copilul ei, încercând constant să îl protejeze de lumea exterioară.
Dar, cum se întâmplă și în viața reală, dacă iei tu deciziile pentru copil toată copilăria, în loc să îl înveți cum să ia propriile decizii, prima data când îl lași să traverseze singur, s-ar putea să nu știe să se ferească de mașina care vine spre el. La fel a pățit și Jack din povestea noastră. A fost cocoloșit în casa lui Madeleine toată copilăria, iar la prima vizită în oraș s-a îndrăgostit de prima fată pe care a văzut-o, ceea ce, în final, i-a provocat durere și dezamăgire. Deși mama lui adoptivă l-a avertizat cu privire la sensibilitățile mecanicii inimii sale de ceasornic, Jack s-a aruncat cu capul înainte în vâltoarea dragostei pentru micuța dandatoare (sau micuța cântăreață) jucată de Corina Moise.
Este incertă denumirea corectă a personajului Corinei Moise, deoarece în prima jumătate din spectacol toate personajele s-au referit la ea ca la micuța cântăreață, deși ea nu cantă nicio notă în toată piesa, ci dansează. La jumătatea spectacolului, au început să îi spună micuța cântăreață-dansatoare, apoi au sfârșit prin a se referi la ea ca la micuța dansatoare. Îmi vine greu să cred că schimbările de titulatură au fost regizate și intenționate, mai ales că, având dezavantajul de a sta în capătul primului rând, am fost în mod constant și acut conștientă de prezența sufleurului la marginea scenei, care dicta replicile dintr-un caiet stufos. De altfel, am mai observat și alte replici uitate, bâlbe și încurcături, precum și “trasul cu urechea” la sufleur, mai ales în cazul lui Marian Râlea.
Dacă tot suntem la capitolul replici, am să mai menționez aici și că textul piesei mi s-a părut extrem de slab, prea abundent și deseori inutil, cumva mai potrivit pentru teatrul radiofonic, unde actorii nu se pot folosi de mimică, mișcare scenică, costume și lumini. În cazul Mecanicii inimii, însă, textul este atât de stufos și le vorbește atât de superior spectatorilor, încât un om inteligent l-ar putea lua ca pe o insultă, iar actorii înșiși sunt, de multe ori, inutili, funcționând doar ca portavoce. Este ca și cum cineva ți-ar spune un banc bun, apoi ți l-ar explica îndelung, cu detalii și sinonime, până l-ar descompune și l-ar face mai degrabă trist decât vesel. Apoi ar lua-o de la capăt. Pentru că, deși textul nu lasă loc interpretărilor și imaginației, majoritatea replicilor sunt repetate nefiresc de mult. Mi-am pus chiar problema că actorii uitau replicile și repetau de câteva ori ultima frază, pentru a trage de timp și a-și aminti ce urmează. Dar, acesta fiind un fenomen recurent și întâlnit la toate personajele de pe scenă, am concluzionat, la final, că face totuși parte din regie. Acest procedeu, pe lângă efectul de “explicație îndelungă a bancului“, a mai avut și efectul prelungirii inutile a piesei până la o durată de peste două ore, fără pauză, în condițiile în care povestea în sine este una simplă, recurentă în literatură și teatru și care nu aduce nimic nou, cu care să te țină interesat un timp îndelungat. Pe scurt, nu e de mirare că m-am plictisit și mi-am pierdut răbdarea înainte de jumătatea spectacolului.
Distribuția alcătuită de Chris Simion pare una ce ar garanta succesul, desigur. Marius Manole este cu siguranță unul dintre cei mai buni actori din generația sa, și, prin vizibilitatea sa publică, prin interacțiunea naturală cu publicul prin intermediul rețelelor de socializare și prin această omniprezență aproape SF pe care o are, a reușit să atragă în sălile de teatru și generațiile tinere care își petrec mult timp în spațiul virtual. Rolul lui Jack din Mecanica inimii este croit pentru Marius Manole. De la naștere, trecând prin copilărie, prin adolescență, prin îndrăgosteală, prin iubire și pierdere, Marius Manole este Jack, la fiecare vârstă în parte. Un text mai inspirat l-ar fi pus în evidență mai bine, ca actor, dar chiar și așa, Manole și Alexandru Bogdan, în rolul Joe, rivalul său, au fost cei mai convingători.
Despre Maia Morgenstern știm cu toții că se simte confortabil în rolul de mamă care se sacrifică și suferă pentru fiul său, dar mai știm și că îi place să supra-dramatizeze orice replică și gest. Nu se dezice nici în Mecanica inimii, dar, în ansamblu, cuplul actoricesc Maia Morgenstern–Marius Manole pare să funcționeze foarte bine, cei doi completându-se și ajutându-se pe scenă, chiar și când sunt nevoiți să improvizeze.
Cu Marian Râlea, însă, mi-e teamă să nu fie o glumă din partea lui Chris Simion. Optzeciștii și-l amintesc pe actor mai ales pentru anii petrecuți în rolul Magicianului de la emisiunea Abracadabra (unde am cunoscut-o și pe Abramburica, desigur, ceea ce face să nu fie o coincidență faptul că una dintre actrițele care o interpretează pe micuța dansatoare din Mecanica inimii să fie chiar Dana Rogoz). De aceea, când l-am văzut pe Marian Râlea în veșnicul său rol de vrăjitor, cu costumul clasic cu capă neagră și joben și cu vocea inconfundabilă de la Abracadabra, chiar am ieșit cu totul din starea piesei. Și, pentru ca gluma lui Chris Simion să fie dusă până la capăt, actorul interpretează un magician pitic, ceea ce îl obligă să se târască în genunchi pe scenă timp de peste o oră (apare doar în a doua parte a spectacolului). Încercați voi să parcurgeți câțiva metri prin casă în genunchi, vorbind foarte tare (cam cât să acoperiți cu vocea o sală de teatru) și încercând să țineți pasul cu cineva care merge normal, și veți constanta că obosiți și începeți să gâfâiți cuvintele după doar câteva minute. Acum gândiți-vă care a fost efectul mersului în genunchi timp de o oră asupra jocului lui Marian Râlea.
Am să mai menționez și peruca micuței dansatoare, o claie roșcată și creață, dar buclucașă, pe care Corina Moise era nevoită să o țină cu ambele mâini, ca să n-o piardă, în scena de pe acoperișul pe care stătea culcată lângă Marius Manole, transformând o scenă romantică într-una comică.
Cu toate aceste sincope, cred că povestea în sine nici nu mai este relevantă, pentru că, în condițiile descrise mai sus, este foarte greu să te mai concentrezi la ea. Dar, în cazul în care sunteți totuși curioși, aflați că Jack pleacă într-o călătorie inițiatică împreună cu Magicianul, o găsește pe micuța dansatoare în Granada, o cucerește, apoi o pierde în fața rivalului său, Joe. Iar la final, Chris Simion încearcă o răsturnare de situație din care să reiasă că Jack a visat toate acestea în timp ce era în comă. Surpriză de proporții, desigur, la care sala trebuia să rămână cu gura căscată, ca și cum așa ceva nu a mai fost făcut de niciun regizor, ever!
Vă spun sigur că Mecanica inimii nu e cea mai bună piesă de teatru pe care am văzut-o în ultimul timp.
Titlu: MECANICA INIMII
dupa MATHIAS MAZLIEU
Dramatizarea si regia: CHRIS SIMION
Distribuția: MARIUS MANOLE, MARIAN RÂLEA, MAIA MORGENSTERN, MEDEEA MARINESCU / DANA ROGOZ / CORINA MOISE și ȘERBAN PAVLU / ALEXANDRU BOGDAN.
Scenografia: ADINA MASTALIER
Concept şi realizare video: IMELDA MANU & VFX ALEXANDRU ANDREICA
Muzica: ALEXANDRU ANDREI
Coregrafia: IRINA STRUNGĂREANU
Credit foto: Oana Monica Nae
