Yom Kippur în sufrageria mamei. De fapt, în sufrageria Teatrului Foarte Mic. Patru surori, fiecare cu amintirile ei despre „acasă”. Surorile mele, ale tale, ale oricui.
Piesa, jucată la Teatrul Foarte Mic, marți (3 februarie), vorbește despre Ziua Ispășirii, dar, mai mult, despre Ziua Iertării. Mama a patru surori dispare de-acasă. Fetele se întâlnesc în ajun de Yom Kippur, deși fiecare e împinsă de un motiv diferit. Mai departe decât intențiile lor a fost voința mamei, care a reușit să „adune” copilele sub același acoperiș, într-un moment atât de important pentru familia evreiească.
Amira e fata cea mică, dată afară din facultatea de arte și care încearcă să-și recâștige locul prin ralizarea unui film; ea e cea care le anunță pe surorile ei și le întâmpină în casa copilăriei. Fanny, femeia de succes, e copilul pe care părinții l-au dat afară la 16 ani; ușuratică, dar elegantă, blonda așteaptă un copil, fără a fi, însă, gravidă. Evelyn e femeia credincioasă, conservatoare, care nu e de acord cu exhibiționismul tinerelor și care-și pune viața în pericol, la a patra sarcină, pentru a împlini „Voia Domnului” („Un copil e un dar de la Dumnezeu; nu vine cu chitanță la schimb!”, va spune ea în fața simplității cu care Fanny își alege copilul pe care-l va adopta). Malka e soția plafonată într-o căsnicie care-i permite să se uite la serialele ei favorite, iscoditoare și înțepată, nerăbdătoare și trăind cu impresia că ea știe cel mai bine cum au mers lucrurile în familia lor.
Căutarea mamei și teama pentru starea ei le dezvăluie pe fete așa cum nu și-au asumat niciodată. Tensiunile adunate între ele creează reproșuri, insulte, crize și dezamăgiri. Se acuză, se amenință, vin și pleacă, plâng și râd, se aliază (cele mici împotriva celor mari, căsătorite; cele care s-au simțit părăsite față de cele iubite de părinți) și-și dezvăluie poveștile, neîmplinirile și rămășițele prăfuite ale copilăriei cu arome de sărbătoare. În spatele poveștii, e o piesă despre dragoste: dragostea de mamă le aduce împreună, dragostea de sine le desparte, dragostea de familie le aduce înapoi și le face să se cunoască.
Sufrageria mamei arată prăfuită, scoasă din pozele alb-negru; clanța e stricată și canapeaua e puțin prea nouă. Spațiul e uniform ocupat, canapeaua e locul concilierilor și al confesiunilor, fotoliul din colț e amintirea mamei. O cameră video care proiectează pe perete e legată de poveste, ce-i drept, dar mi s-a părut scoasă din decorul conservator al familiei.
Evelyn plânge aproape toată piesa și se înroșește când surorile ei apar în lenjerie. Malka vorbește repede, precipitat și ascuțit. Fanny își joacă destul de bine rolul de „femeie fără moravuri”. Cu toate astea, ea și Amira interpretează puțin prea dedicat, exagerându-și atitudinile și reacțiile.
Cred că piesa e povestea oricărei familii. La un moment dat, toți plecăm de-acasă, ne certăm cu rudele din motive inventate, uităm ce culoare are părul mamei și dacă poartă sau nu ochelari. Eu mi-am dat seama cât de multe mă leagă de familia mea. Yom Kippur rămâne pentru mine, creștină prin naștere, un fel de sărbătoare a mulțumirii, a recunoștinței că am cui să spun acasă.
Titlu: Yom Kippur
Autor: Hanna Azulay Hasfari
Regia: Alexandru Jitea
Scenografia și costume: Ana-Maria Cîntăbine, Irinel Soare
Distributia: Dorina Păunescu, Raluca Aprodu, Denisa Dogaru, Mihaela Velicu, Aneea Opriș
Spectacolul aparține Teatrului Evreiesc de Stat.
Foto: TES, Oana Monica Nae