Sunt un mesager care duce o veste. Interviu Adrian Berinde (I)

(n.1958) a devenit un nume în pictura contemporană europeană în cei peste 20 de ani petrecuți în Elveția, când a organizat 17 expoziții personale și și-a reprezentat țara de adopție în numeroase concursuri internaționale și expoziții de grup. În România este cunoscut mai mult ca muzician, decât ca pictor, datorită celor 7 albume pentru care semnează atât , cât și versurile: Absent (1995), Negru de fum (1996), Vertical (1998), Captiv în inutil (2001), Albaștri după ploi (2003), Azil (2010) și Atât de bine (2015). În 2001 a fost selecționat de prestigioasa companie Cirque du Soleil să participe la crearea spectacolului Varekai din Montreal (Canada), iar la întoarcere, a preluat conducerea artistică a Clubului Prometheus (București), pe scena căruia a coordonat realizarea a sute de manifestări culturale, dintre care două spectacole de teatru în regia sa: Salonul nr. 6, după A.P.Cehov și Eu, câinele, după Buzunarul cu pâine a lui Matei Vișniec. În 2002, Editura Semne i-a publicat primul volum de versuri, intitulat Captiv în inutil, iar în prezent pregătește o antologie de versuri, ce va purta titlul „Doar altfel”. (www.adrianberinde.ro)

adrian 3_ SB: Florian Pittiș te numea „un adevărat artist al Renașterii”… Într-o lume hiper-specializată, în care oamenii se pricep la felii din ce în ce mai înguste dintr-un anumit domeniu, un artist care să picteze, să scrie versuri, să regizeze piese de teatru, să compună muzică și să o și cânte pe scenă – este, într-adevăr, o apariție rară, care amintește de personalitățile enciclopedice ale Renașterii. Tu cum îți explici această polivalență a ta?

AB: Cred că în momentul în care faci o introspecție personală, o coborâre în adâncuri, când iei liftul spre în jos, spre haosul din mintea ta – cu cât cobori mai adânc, cu atât îți dai mai bine seama cine ești, îți dai seama de felul în care ești dotat, de toate etajele la care ai putea locui… De fapt, tu locuiești la fiecare dintre ele, dar ele sunt încăperi, spații interioare diferite… Și-n momentul în care ieși la suprafață, capul tău devine un fel de strecurătoare, prin care țâșnesc mai multe tipuri de informații, dar cu aceeași forță, cu aceeași intensitate, ca la un duș… Dacă ochiurile dușului sunt colmatate, nu mai iese nimic… Cred că marea problemă a noastră este că – ori nu știm, ori ne e frică, ori n-am înțeles – că prima noastră preocupare trebuie să fie aceea de a ne decolmata, de a ne curăța canalele prin care ne putem exprima pe noi înșine… Ne naștem așa, blocați, și facem eforturi extraordinare toată viața ca să ne dăm seama în ce direcție să o luam. De obicei, ne întrebăm sufletul și el nu știe ce să răspundă… și atunci apare îndoiala.

SB: Dar poate că nu știm să ne ascultăm sufletul, nu-i înțelegem limba…

AB: Nu! Cred că pur și simplu sufletul nu are prin cine să comunice, pentru ca el comunică cu noi prin creierul nostru, care este blocat… E blocat de o groază de lucruri, de educația primită de la părinți și bunici, de la școală, de la societate… Sigur, și de la bunici putem învăța ceva, dar este minim și infim – față de ceea ce ar trebui să învățăm despre noi. Măcar dacă-am învăța cum să lăsam mai deoparte informația din afară și să o căutăm înăuntru…

SB: Deci tu crezi că abilitatea ta de a te exprima prin mai multe arte nu vine din ceea ce se numește „talent nativ”, ci din căutarea, pe mai multe etaje, în tine însuți?

AB: Vine din descoperirile pe care le-am făcut, căutând în mine însumi.

SB: Dar fiecare artă are mijloace foarte specifice de exprimare, trebuie să înveți cum să folosești instrumentele fiecărei arte…

AB: Asta contează mai puțin! Și uneltele de care ai nevoie sunt tot acolo! Camera cu pensule, să zicem, e acolo, e mobilată în tine, o ai deja… Doar trebuie să o descoperi. Și camera cu muzică e acolo, și inspirația e acolo… Te duci la primul etaj, unde scrie pe ușa ”Inspirație” – dar n-o poți folosi, dacă nu ai instrumentele, uneltele respective…

SB: Și tu cum ai dobândit aceste unelte?

AB: Căutând mai adânc, nemulțumindu-mă doar cu inspirația și cu ceea ce descoperisem deja… De fapt, am vrut să știu cine sunt… Și ”cine sunt-ul” ăsta nu mi-l poate spune cineva din afara, trebuie să caut eu… Unde? Păi, n-am unde altundeva, decât în bagajul cu care am venit pe Pământ, numai acolo pot să caut, în mine… Și mi-am dat seama că, odată ce ai spart primul zid și ai descoperit prima cameră, după aceea cobori mult mai ușor, e ca un lift acolo… Și îți descoperi foarte simplu și alte nivele interioare, pentru că ele sunt aliniate în noi, într-o rezonanță perfectă… De aceea un pictor va iubi – poate habar n-are muzică, dar va rezona la ea, pentru că o va auzi prin pereții camerei interioare în care el se află în momentul acela… Un sculptor va fi sensibil la poezie, un muzician va iubi pictura – îl aude pe celălalt, de la alt etaj, din el însuși… Pentru că ele sunt aliniate: sculptura, pictura, scrierea, poezia, , toate… Dar, evident, toate aceste lucruri sunt protejate de iubire!

SB: Adică?

AB: Adică nu ai acces la ele, nu poți să ajungi la resursele din camerele acelea, decât dacă te apropii de ele cu iubire, pentru că trebuie să înțelegi cine le animă… Și pe toate le animă iubirea! Iubirea – acest sentiment unic, cel mai înălțător și cel mai trădător, în același timp…

SB: Crezi că iubirea poate fi un gardian?

AB: Este un gardian! … Uite-te la oamenii care fac lucrurile fără iubire! Acel lucru nu are viață. De orice artă sau de orice lucru pe care îl faci, trebuie să te apropii cu iubire și cu o dăruire profundă… De fiecare dată când ieși afară din tine, când exprimi ceva din ce-ai descoperit înauntru, trebuie să-ți pui mâna pe un perete din suflet și să iei un pic de iubire cu tine. În orice scoți afară, în orice faci, trebuie să pui un pic de iubire… Chiar și atunci când faci o prăjitură (râde)

SB: Deci, tu crezi că în toți oamenii există aceste valențe multiple… Totuși, în jurul nostru vedem că, în general, cine e pictor – e doar pictor, cine e poet – e doar poet…

AB: Pentru că a încetat căutarea și s-a oprit doar la etajul acela… Și poate fi foarte bun în camera aia, pentru că a descoperit-o în el… Un actor, de exemplu, nu are nevoie să caute în afară – are nevoie doar o introspecție serioasă. Și când face un rol extraordinar, înseamnă că a reușit să coboare atât de adânc în el încât să găsească personajul acela, pe care îl avea ascuns undeva în el… Noi avem în noi tot, toate personajele din lume, toate aptitudinile din lume… Eu am ales liftul acesta, cu câteva canale de comunicare, alții au ales altul sau altele… Dar e adevărat că trebuie să sapi… Problema e că această săpătură este ca și credința – este o aruncare în gol, este un salt într-o negură plină de întrebări, de îndoieli, de frici, de negații… E mult mai ușor să nu te-arunci undeva unde nu știi ce te-așteaptă și să rămâi în zona de confort…

SB: În momentul în care tu ai făcut salturile dintre o artă și alta, știai ce te-așteaptă?

AB: Nu, evident că nu știam! Dar pot să-ți spun astăzi, după tot ce-am văzut și-am folosit la maximum, că trebuie să fii dobitoc să n-o faci! (râde) … Cămăruțele astea ale noastre sunt pline de pleznesc, n-ai loc în ele, trebuie să eliberezi, să scoți din ele la suprafață… Asta face un artist, de la faza de pui, când iese din găoace cu o expoziție, cu un album – începe să scoată afară din el și cămăruțele lui vor continua să genereze energie, creativitate, inspirație – tot ce are el în ele. De aceea eu nu cred că am făcut ceva special, pentru că sunt convins ca toți, absolut toți avem în noi un potențial imens, infinit… Toți avem în noi toate cămăruțele, doar poate că eu am unele aptitudini la un etaj mai sus, mai aproape de exteriorizare și, deci, mai ușor de găsit și de exprimat, iar alții le au mai ascunse, mai în adânc și de aceea au nevoie de mai mult efort personal, de mai mult exercițiu… Orice zi de exercițiu cu un creion în mână sau cu degetele pe un instrument înseamnă încă 0,001 milimetri rași din zidul care ne opturează intrarea în cămăruța pe care vrem să ne-o descoperim… Frumusețea apare, însă, în momentul în care intri, pentru că, odată intrat, nu mai trebuie să înveți nimic, acolo știi… Știi tot ce ai de spus, știi tot ce ai de făcut, știi tot… Și mai e ceva important: trebuie să găsești echilibrul, să descoperi secretul care îți permite să ai acces permanent acolo, pentru că intrarea se închide foarte repede… Pentru asta, trebuie să înțelegi de ce ai nevoie ca să intri din nou acolo – și eu cred că de iubire ai nevoie, tot iubirea este cheia.

SB: Prin această imagine – a etajelor subterane din noi, în care toți avem depozitate aptitudinile și talentele – vrei să spui, oare, și că artele au, de fapt, o sursă comună, că există un punct de congruență între toate formele de exprimare artistică?

AB: Sigur că da, bineînțeles! Cele șapte arte sunt ca reflexia luminii în șapte culori, dar lumina e aceeași. Așa suntem noi pe dinăuntru – aproape că poți spune că există o reflexie a luminii în noi, care se manifestă prin cele șapte culori, prin cele șapte chakre, prin cele șapte note muzicale sau care se poate exprima prin cele șapte arte… Cu toate astea, să știi că prima zonă de care vorbeam, cea a inspirației, nu e foarte simplă. Inspirația generează energie, proiecții, mesaje, dar într-un limbaj al ei. Dacă tu nu știi cum să le decodezi, cum să le exprimi, cum să le materializezi – s-au dus, rămân simple gânduri… De-aceea ai nevoie să sapi mai adânc în tine, de aceea este nevoie de cunoaștere de sine, pentru a învăța cum să-ți decodifici propria lume interioară. Și-odată înțeles acest limbaj, vei putea să te exprimi prin aproape orice artă, sau prin orice canal vei dori sau vei iubi mai tare…

SB: Dar ce i-ai răspunde unui cârcotaș care ți-ar spune că cine fuge după doi iepuri nu prinde niciunul și cine face mai multe lucruri, le va face superficial pe toate?

AB: Asta e numai ceea ce se poate vedea sau comenta din afara… Avem în noi capacitatea de a transcede orice spațiu, de a parcurge toate spațiile posibile, cele pe care ochiul nu le vede… Asta putem face doar în interior, ajutați de imaginația noastră… Afară nu putem face asta, afară putem doar să fugim după doi iepuri. Fuga după doi iepuri nu e altceva decât o comandă a creierului nostru, dar să nu uităm că el, creierul, este doar un instrument. Noi suntem mult mai mult de-atât.

adrian 1_SB: Ai avut vreodata sentimentul că ți-ai irosit un talent sau că l-ai folosit doar la coaja lui, pentru că te-ai dus și spre alte arte, spre alte forme de manifestare?

AB: Nu, niciodată, pentru că în mine, aceste lucruri sunt aliniate perfect și nu se vor exclude niciodată unul pe celălalt… Pe de altă parte, este adevarat că această aliniere armonică nu este neapărat moștenirea primită de la australopitec (râde), ci este, cu siguranță, moștenirea unei cunoașteri… S-ar putea ca o parte din populația planetei să fie mai aproape de strămoșul australopitec și mai departe de partea divină din om.

SB: Ce înseamnă partea divină din om?

AB: Partea divină este Sursa, e sursa tuturor lucrurilor, a tot ce este și nu este, e sursa, inclusiv, a moștenirilor lăsate în noi, a acestor înzestrări… Dar, evident, marea porcărie – care este ștergerea memoriei înainte de nașterea noastră – ne pune în situația în care, de fiecare dată, trebuie să reluăm procesul de cunoaștere de la capăt, în fiecare viață… Asta nu-mi place! (râde) Mi-ar plăcea să-mi amintesc de mine, ce-am făcut în 22 august 1612, de exemplu.

SB: Acesta era un alt subiect despre care vroiam să te întreb, pentru că în versurile tale vorbești foarte des despre renaștere: ”…să uit c-am fost bătrân și voi renaște, într-o lume în care nimeni nu mă va recunoaște”, ”…moartea dinspre care venim”, ”…dinainte ca moartea să ne nască din nou” … Crezi în reîncarnare?

AB: Sigur! Cred că sufletul nostru e etern și revine, renaște pe Pământ, îmbrăcându-se în diverse corpuri umane. Iar acest corp nu este decât un costum, un vehicul – este mobilul cu care sufletul se deplasează în 3 D. Dimensiunea asta e o încercare grea, Pământul nu e ușor de trăit, iar bietul nostru suflet este folosit și refolosit la nesfârșit… Mă gândesc că însăși această dimensiune este cea care ne ține captivi, care ne pune în minte hăul…

SB: Deci captivitatea despre care tu cânti atât de des, sentimentul de prizonierat pe care îl întâlnim adesea în versurile tale, se referă la captivitatea sufletului în acest corp, captivitatea întrupării în dimensiunea 3 D a Pământului?

AB: Da, într-un fel, dar nu numai… După ce am ajuns să trăiesc, să experimentez câteva dintre posibilitățile mele de a mă exprima, mintea mea și sufletul meu s-au descătușat și au devenit libere…

SB: Și, liber fiind, cânți despre captivitate?

AB: Sigur, pentru că doar atunci o vezi… Până atunci, semeni cu ceilalți…

SB: Dar cine ne ține captivi? Cine e torționarul?

AB: Eu cred că cel care ne ține captivi este un virus plantat în mintea noastră. Această ”citoplasmă” neagră, urâtă, care este hăul de care vorbeam, cu tot ce înseamnă el – îndoială, frică, greutate, nod în gât… Este vorba despre captivitatea din mintea noastră și, odată ce suntem captivi în propria noastră minte, suntem captivi, oriunde-am fi…

SB: Și cum putem scăpa din captivitatea propriei noastre minți?

AB: În primul rând, trebuie să te fentezi pe tine însuți, adică să nu te mai bagi în seamă, să nu te mai iei în serios, deloc, nici într-un loc… În acest mod, dispare gardianul cel mai înverșunat al captivității noastre, Ego-ul… Ego-ul este cel care ne spune cât de importanți suntem, cât de ofensați avem dreptul să fim, cât de multe trebuie să acumulăm… M-am întrebat adesea dacă acest Ego nu este cumva creația acestei dimensiuni… Ego-ul e un mare dusman, e mereu cu noi și ne pândește permanent, este gardianul care veghează ca noi să nu ne descoperim tichetul spre libertate, adică spre propria noastră misiune și direcție, spre scopul nostru… Dacă fiecare ar face ceea ce e în stare, cu adevărat, înăuntrul lui, Pământul, în această formă, n-ar mai avea sens – atât am fi de evoluați! … Imaginează-ți o secundă cum ar fi dacă toți oamenii de pe Pământ ar avea mințile deschise, libere, eliberate de Ego! Am putea deveni cu toții noi înșine, am putea fi cine suntem cu adevărat – iar acest ”a fi tu însuți” cuprinde însușiri și aptitudini aproape supraomenești, care acum doar zac în noi.

SB: Dar s-ar putea ca atunci când începi să descoperi ce înseamnă ”a fi tu însuți”, să dai peste niște umbre terifiante, peste niște monștri foarte urâți…

AB: Este foarte adevărat, și eu am dat… Nimeni nu-i scutit de ei, pentru că ei sunt paznici… Dar eu am învățat că atunci când dai nas în nas cu un demon, e bine să te așezi în fund în fața lui și să te întrebi cât de periculos poate fi pentru tine, pentru drumul tău… Să îl evaluezi… Că dacă e un monstru oarecum inofensiv, mic, drăguț, simpatic – îl iei ca aliat și mergi mai departe. Însă găsești demoni care sunt în stare, într-o secundă, să-ți dărâme tot ce-ai construit, toate achizițiile de-o viață, tot drumul pe care l-ai făcut până acolo… Aici, în această situație, ceea ce primează este decizia personală și, în funcție de decizia ta, poți stăpâni demonul sau nu… Pentru că el nu te poate stăpâni pe tine, el numai există, a fost dintotdeauna acolo și va fi întotdeauna. El nu are sentimente, el doar este.

SB: Prin demoni numești ce?

AB: Frica, îndoiala, slăbiciunile, invidia, lipsa de încredere în sine, dorința de a o lua la fugă înapoi, unde ți se pare mai simplu… Când toate energiile astea negative devin prea puternice, șansele să-ți pierzi drumul sunt foarte mari…

SB: Totuși, în afară de captivitatea din închisoarea minții noastre, mi se pare că versurile tale vorbesc mult și despre condiția omului care se simte prizonier într-un sistem, într-o lume în care nu se regăsește…

AB: Evident, întotdeauna am vorbit despre sistem! Un sistem, pe care eu îl văd a fi asemănător Matrix-ului, care nici într-un caz nu va sugera măcar că noi, oamenii, avem și alte opțiuni decât de a funcționa în el, după regulile lui… ”Plătește și nu cerceta!” (râde) … Dar în momentul în care ai scăpat din propria ta captivitate, ai ochii deschiși și poți găsi breșele din sistem, poți vedea porțile de ieșire din Matrix, prin care poți scăpa… Suprafața conștiintei noastre este albă, imaculată, dar lucrurile se înnegresc când mergem în adâncuri… Noi adunăm foarte multă informație de-a lungul existenței noastre, în funcție de interesele pe care le avem, dar în același timp, foarte mult reziduu vine împreună cu aceste informații… Acest reziduu este inteligent, se depune încet-încet în subconștient, până în momentul când devine conștient. Astfel, orice lucru negativ începem să-l acceptăm ca fiind ceva normal și, prin obișnuință, acel lucru începe să ni se pară bun… Este fantastic de bine organizat acest drumul interstelar de la noi la propria noastră conștiință! E un drum imens, un parcurs complex pentru sufletul uman… Nu-i ușor deloc în Matrix, avem noroc cu puterea introspecției, pe care o purtăm în noi și pentru care nu avem nevoie de nimic dinafară.

– – – […] – – –

(sfârșitul părții întâi, vezi continuarea)

(foto: arhiva personală a artistului)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Colaborator SB

Absolventă a Academiei de Teatru și Film București și premiată la secțiunea proză scurtă în 2013 la Concursul de debut literar IDC, Dana scrie despre film, pe care-l consideră, asemeni cărții, un prieten pe viață: „În această rubrică nu fac critică de film, ci doar vă vorbesc despre câțiva dintre prietenii mei”. Dana e pasionată de astrologie, artă și călătorii.

Număr articole publicate : 16