Refracţie – un spectacol complex şi necesar

Refractie_ (1)

În perioada 26 octombrie – 12 noiembrie 2015, Asociația UMA ED ROMÂNIA și Club Control au oferit publicului bucureștean şase reprezentații ale spectacolului Refracție, producție ce are la bază volumul Mâini cuminți. Copilul meu autist, al Anei Dragu. Evenimentul a avut loc în cadrul programului Ești București, program finanțat de Centrul de proiecte culturale al Municipiului București – ARCUB și Primăria Municipiului București.

Organizatorii şi-au dorit ca mesajul lor să fie accesibil oricui şi să ajungă cât mai departe, la categorii cât mai diverse. De aceea, intrarea la spectacole a fost liberă.

Refractie_ (1)Nu am ştiut la ce să mă aştept de la Refracţie, nu mai fusesem în , iar de pe pagina de Facebook a evenimentului ştiam doar că este despre . Intrarea în sală s-a făcut la ora 19 fix. La prima vedere, era o încăpere largă şi întunecată, cu un ring luminos în mijloc, mărginit de mai multe rânduri de scaune negre. Scaunele din cele patru colţuri ale pătratului de lumină, despre care am ghicit că va servi drept scenă, erau deja ocupate. Am constatat ulterior că ocupanţii erau chiar cei care urmau să livreze mesajul spectacolului: , actriţă (Teatrul Odeon, Unteatru, Café Godot), Silvia Călin – coregraf (Viaţa lui Helge, Top Dogs, Aleargă), Ruxandra Bunea – psiholog atestat in psihologie clinica şi Andrei Ostrowski – elev. Din umbră, la realizarea proiectului Refracţie au mai pus umărul şi Velica Panduru – scenograf (premiul UNITER, pentru cea mai buna scenografie, 2009), George D. Stănciulescu – compozitor (nume de scenă: LeVant sau Ad Ombra), Mihai Păcurar – scenograf si artist video şi fotograful Adi Bulboacă.

Refracţie a fost o experienţă pentru mine. Am crezut că ştiu ce este autismul până să ajung la în data de 4 noiembrie 2015. Am crezut că înţeleg şi că pot relaţiona cu copii autişti. Dar Refracţie mi-a demonstrat că nu era aşa. Spectacolul este primul care expune punctul de vedere, trăirile şi, până la urmă, sufletul unei persoane autiste. Veţi observa că evit expresia „persoană care suferă de ”, pentru că, până în momentul de faţă nu am auzit să se fi demonstrat că persoanele autiste suferă din această cauză. Aşa cum a încercat să clarifice şi spectacolul Refracţie, autismul este o stare, un alt mod de a percepe lumea, nu neapărat o afecţiune.

Ce s-a întâmplat, deci, la Club Control, în ringul de lumină în jurul căruia spectatorii se aşezaseră cuminţi pe scaune? S-a întâmplat jocul Nicoletei Lefter, care ne-a povestit şi ne-a arătat cum vede lumea o persoană autistă. Lumea este aceeaşi, dar anumite aspecte ale ei pot fi mai dificile pentru unii dintre noi. Aşa cum mie mi se poate părea matematica de nepătruns, de exemplu, tot aşa ar putea un copil autist să fie înspăimântat şi pus în dificultate de expresiile faciale care exprimă bucurie, tristeţe, mirare. Lucrurile aparent simple pentru noi –mersul pe stradă, interacţiunea umană, ascultatul muzicii, ieşitul din casă – pentru o persoană cu autism se pot transforma în piedici şi frici insurmontabile. Pe de altă parte, s-ar putea să fim surprinşi de cât de facil le este unor copii autişti să descifreze matematica sau notele muzicale pe un portativ.

s-a contopit cu propria ei imagine proiectată în centrul ringului luminos, apoi ne-a vorbit sincer, uitându-se în ochii noştri. Ne-a povestit ce îi place şi ce nu, ce visează, ce îşi doreşte, ce plănuieşte şi, în special, de ce îi este frică unei persoane cu autism. Spectacolul a devenit uşor interactiv atunci când persoane din public au fost întrebate, pe rând, de ce le este frică şi când şi-au înfruntat fricile ultima dată – un exerciţiu menit să demonstreze că tuturor ne este frică de câte ceva şi că autiştii nu sunt „ciudaţi” pentru că le este frică de atâtea lucruri de care nouă poate nu ne este. Dintre toate fricile enumerate, am reţinut „frica de macaroanele din oală” şi „frica să nu mă arzi la ochi dacă te uiţi direct la mine”.

Refractie_ (3)

În tot acest timp, Silvia Călin, coregraf şi participant activ la spectacol, a avut mai multe intervenţii, înconjurând ringul de mai multe ori, îmbrăcată într-o salopetă neagră cu glugă, cu tematică Star Wars şi agitând din când în când the lightsaber într-un război mut, invizibil pentru noi, ceilalţi, dar terifiant pe alocuri pentru personaj. Costumaţia neagră a Silviei Călin a contrastat puternic cu albul imaculat în care a fost învăluită Nicoleta Lefter, lăsând să se înţeleagă că cele două personaje sunt, de fapt, faţete ale aceleiaşi persoane. Psihologul Ruxandra Bunea a avut intervenţii puţine, dar menite să sublinieze fragilitatea personajelor, iar elevul Andrei Ostrowski a întruchipat un copil contemporan, dependent de tehnologie, la limita autismului.

Refractie_ (5)

Jocul celor patru personaje a fost completat de elemente vizuale: proiecţii grafice, desene ale unor copii autişti şi o conversaţie pe Skype cu mama unui copil diagnosticat cu autism. De asemenea, spectacolul a beneficiat de un fond sonor compus din muzica originală a lui George D. Stănciulescu, compoziţia muzicală a lui Dudu, un copil de 7 ani diagnosticat cu autism, precum şi de înregistrări ale unor conversaţii dintre copii autişti şi psihologii cu care lucrau.

Dar tot spectacolul a fost sumarizat foarte bine de o comparaţie extrem de potrivită pentru înţelegerea autismului: este ca şi cum toţi vecinii de pe o scară de bloc ar avea Windows instalat pe calculatoare şi unul singur ar avea Linux. Inevitabil vor apărea erori de comunicare sau fişiere ce nu pot fi accesate de către ceilalţi. De aceea, adapatarea trebuie făcută de către ambele părţi, nu doar de către cei „diferiţi” la lumea noastră, ci şi de către noi la lumea lor. Refracţie a fost un pas important către această adaptare dinspre „noi” spre „ei”.

Volumul Mâini cuminți. Copilul meu autist, de Ana Dragu, a fost publicat în 2015 la Editura Polirom, cu o prefaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea Anei Dragu, spune povestea lui Saşa de la diagnosticare până în prezent, cu toate piedicile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute de el şi familie. Ana Dragu, poetă şi jurnalistă, a aflat în 2006 că fiul ei este autist. Saşa avea atunci doi ani.

Credit foto: Adi Bulboacă şi Andreea BanciuRefractie_ (4)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 330