Iulian Tănase s-a născut în 1973 la Moinești, Bacău și e absolvent al Academiei de Studii Economice Bucuresti în 1999 și al Facultății de Filosofie, Universitatea București în 2010.
„Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pîntece un înotător de performanță și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipând. La gât aveam o medalie însângerată”, scrie Iulian Tănase în Teoria Tăcerii, volum lansat în martie 2015 la editura Herg Benet.
Semne Bune: Te-ai întrebat pentru prima dată în câte feluri se poate tăcea în primăvara lui 2008. Niciodată până atunci? Ai aflat, până la urmă, mecanismele de funcționare ale tăcerii?
Iulian Tănase: Da, în primăvara lui 2008, mi-am pus această întrebare, în cîte feluri se poate tăcea, însă nu a fost ca și cum atunci aș fi aflat pentru prima oară că există pe lume ceva numit tăcere. Eu aveam deja o relație destul de apropiată cu tăcerea, și nu doar pentru că tăcusem foarte mult pînă în acel moment, ci și pentru că scrisesem deja despre tăcere. Prin 2000-2001, cînd lucram la Iubitafizica, am scris un poem-eseu despre tăcere, încercînd să identific anumite tăceri, de la celebrele tăceri pitagoreice pînă la tăcerile de cristal ale lui Chick Corea și Gary Burton, de la tăcerile transparente ale tristeții pînă la tăcerile monosilabice ale trădării – mă rog, astea sînt formulările de atunci. Îmi amintesc că în aceeași perioadă m-au izbit teribil tăcerile lui Liv Ullman din Persona lui Bergman, mai ales că ele se aflau în contrast cu delirul verbal al lui Bibi Anderson, mă rog.
Cât despre partea a doua a întrebării, nu știu dacă am aflat care sînt mecanismele de funcționare ale tăcerii, însă am înțeles că sunt contexte în care tăcerea se comportă ca un limbaj clar și distinct, că sensul a ceea ce se tace poate fi înțeles într-un context sau altul. Am scris, de exemplu, despre tăceri proprii, tăceri definite, tăceri performative, n-aș intra acum în detalii, cine vrea poate găsi aceste detalii în carte.
S.B.: De ce ai ales să scrii despre tăcere?
I.T.: Am ales să scriu despre tăcere pur și simplu, așa cum, cu alte ocazii, am ales să scriu despre vise (Abisa, 2007), despre trei oase de vită (Oase migratoare, 2011), despre cafele (Manualul Îmblînzitorului de Cafele, 2013) sau despre melci (Melciclopedia, o carte încă nepublicată). Să zicem că tăcerea mi se pare un teritoriu misterios și poetic, un domeniu vast și, totodată, evanescent, că tăcerea ascunde mai mult decît spune, la fel ca poezia. Apoi, pe mine mă preocupă în cel mai înalt grad limbajul, iar tăcerea face parte din limbaj, la fel cum face parte și din muzică. În poezie și nu numai, ceea nu se spune nu e mai puțin important decît ceea ce se spune, ba din contra. În A doua introducere am spus că această carte despre tăcere poate fi interpretată și ca un act de penitență, fiindcă, în cei aproape zece ani de radio, de Radio Guerrilla, am vorbit atît de mult în fața microfonului, am basculat în aer, on air și online, atîtea tone de vorbe, încît am simțit nevoia să trec de partea cealaltă a vorbelor, meditînd pe marginea tăcerii și scriind despre ea. Niciodată, cred, nu mi-am ales la modul conștient un subiect sau altul, totul și toate au venit de la sine, mai întîi sub forma unor semințe, care, apoi, au încolțit și au crescut, ceva de genul ăsta. Eu nu caut subiecte de scris, în schimb, mă las găsit de ele.
S.B.: Simți că ești dator tăcerii? Teoria tăcerii urcă tăcerea pe un piedestal, iar fiecare pagină din volum vine ca un omagiu.
I.T.: Nu simt că aș avea vreo datorie față de tăcere, deocamdată. De-a lungul timpului, i-am acordat multă atenție, m-am purtat frumos cu ea, am și scris despre ea, așa că mă gîndesc că ea îmi este mie datoare. Cît despre piedestal, nu cred că e cazul. Eu nu am scris despre tăcere un omagiu, ci o carte normală, nu mă pricep la texte omagiale și sper nici să nu mă pricep vreodată.
S.B.: De ce 173 de moduri în care se poate tăcea? Are vreo semnificație anume numărul ăsta? De ce nu mai multe, nici mai puține? E dovedit că imaginație ai, ai fi putut să nu te oprești aici.
I.T.: M-am oprit la 173 de moduri de a tăcea din două motive: unu, pentru că acestea sînt primele trei cifre din codul numeric personal al meu (deci, da, e vorba de o mică mitologie personală la mijloc, motiv pentru care am și reprodus în carte prima pagină a certificatului meu de naștere), și doi, pentru că, în urmă cu șapte ani, am scris întrebarea „În cîte feluri se poate tăcea?“ într-un document Word pe care l-am salvat 173 de feluri de a tacea.doc. Atunci, cifra asta mi s-a părut cumva aberantă, mă gîndeam că ar fi destul de greu să pot inventa atîtea feluri de tăcere, însă, în vara lui 2009, ajunsesem să inventez chiar vreo 250, moment în care mi-a crăpat hard disk-ul computerului și am pierdut tot, dar am povestit toate aceste aventuri în Cuvîntul de încheiere, așa că n-aș mai insista.
S.B.: Cât timp ai lucrat la carte?
I.T.: La cartea asta am început să scriu în urmă cu exact șapte ani, însă nu te gîndi că am scris la ea timp de șapte ani, încontinuu. Au fost cîțiva ani, vreo patru, în care am lăsat tăcerile baltă, pierderea primului manuscris îmi tăiase orice chef, din cele 250 de moduri de a tăcea, cîte scrisesem din 2008 pînă în 2009, reușisem să recuperez vreo 40, și asta pentru că le scrisem mai întîi într-un caiet, iar memoria mea, destul de proastă, nu mi-a permis să reconstitui tăcerile pierdute. Pînă la urmă, grație unei întîlniri fericite, m-am reapucat de lucru în vara lui 2013. Cel mai mult am scris la Teoria tăcerii în 2013 și 2014.
S.B.: De ce ai ales să-l cheme Pavel pe acel personaj din A treia introducere?
I.T.: Pavel era numele de familie al mamei mele, înainte de a se căsători cu tata.
S.B.: Cum ți-ai dori să taci?
I.T.: Neîntrebat.
S.B.: Ce folos aduce societății Teoria tăcerii?
I.T.: Nu mă preocupă. Nu scriu pentru folosul societății, nici nu știu cine e societatea asta de care zici. Sigur, m-aș bucura ca Teoria tăcerii să fie citită, dar nu pentru binele țării sau pentru bunul mers al lumii. Cînd scriu o carte, nu mă gîndesc la viitorii cititori ai ei, tot ce mă interesează e să îmi fac treaba cît mai bine. Mai departe, după ce cartea e publicată, chiar nu mai e treaba mea. Asta nu înseamnă că nu mă interesează reacțiile cititorilor. Bineînțeles că mă interesează. Am primit deja cîteva reacții de la niște oameni care au citit cartea, și sînt foarte bune. Unii au rîs, alții au plîns, cineva mi-a spus că avea mare nevoie să citească așa ceva, altcineva, o prietenă, a scris pe Facebook că s-a regăsit în carte la modul ecografic, de parcă aș fi scris despre ea, și așa mai departe.
S.B.: Dacă tăcerea ar fi un număr, ce număr ar fi?
I.T.: Tăcerea ar putea fi orice număr, chiar și cel mai mare număr prim (sic!).
S.B.: Am tot simțit prezența lui Sorescu în paginile tale, te-a inspirat? Ce ne-ai recomanda din Sorescu?
I.T.: Pentru Teoria tăcerii, Sorescu nu m-a inspirat cîtuși de puțin, nici nu cred că m-am gîndit vreo clipă la Sorescu în timp ce am lucrat la cartea cu tăceri, însă întrebarea ta e interesantă și cît se poate de intuitivă. Mie mi-a plăcut mult Marin Sorescu într-o vreme, în urmă cu douăzeci și ceva de ani îl citeam și reciteam cu plăcere, cred că este primul poet care m-a influențat, îmi plăceau simplitatea și umorul lui. Între timp, gusturile mele în materie de poezie au suferit destule modificări genetice, poate și cîteva operații estetice :), dar asta nu înseamnă că Sorescu nu îmi mai place. Îmi place, dar nu l-am mai recitit de foarte mult timp. Ce aș recomanda de la el? Poezia, firește.
S.B.: Dacă ar exista CAT ai adera? Te-ai implica activ?
I.T.: Dacă i-ar veni cuiva ideea să înființeze, de-adevăratelea, Celula Anarhiștilor Tăcerii (CAT), despre care am scris în carte, m-aș simți cât se poate de măgulit și, bineînțeles, m-aș implica și eu în bunul mers al dezordinii.
S.B.: Cuprinsul cărții pare poem, l-ai gândit de așa natură?
I.T.: Da, cuprinsul cărții poate părea un poem, dar asta se întîmplă pentru că titlurile textelor sînt, în general, poetice. Sau, dacă nu neapărat poetice, măcar ciudate.
S.B.: Cum ai vrea să te perceapă cititorul? Cum ai vrea să perceapă cititorii scriitorii de astăzi?
I.T.: Mă tem că nu prea știu (cum) să răspund la aceste întrebări. Una și aceeași carte este citită și percepută în tot atîtea moduri cîți cititori există, fiecare își citește propria versiune a cărții. De altfel, ar fi ciudat ca toți cititorii să simtă și să înțeleagă același lucru. Dacă s-ar întîmpla asta, ar însemna că scriitorul a scris un fel de manual de utilizare a unei mașini de spălat.
S.B.: Ce autori și poeți citești?
I.T.: E complicat să răspund la întrebarea asta pentru că sigur ar rămîne multe nume de autori pe dinafară. Totuși, dacă vrei tu, am să dau cîteva nume: Saramago, Salinger, Cortázar, Bolaño, Hrabal, Meyrink, Sábato, Gogol, Harms, Naum, Stanciu, Bulgakov, Celan, Kafka, Llosa, Cupșa, Acosmei, Stoicovici, Aldea și așa mai departe, e foarte greu cu listele astea, mereu nedreptățești pe cîte cineva.
S.B.: Găsești lieratură pe gustul tău în zilele noastre?
I.T.: Găsesc, sigur. Dacă nu o găsesc eu, mă găsește ea pe mine.
S.B.: Cum arată o zi din viața lui Iulian Tănase?
I.T.: O zi din viața mea arată cît se poate de normal. Zilele mele se împart între job-uri, copii și scris.
S.B.: Cu ce clasic ai sta la o bere? Ce i-ai spune?
I.T.: Mi-ar plăcea să beau o bere cu Gogol. I-aș spune că plătesc eu.
S.B.: La ce lucrezi în prezent?
I.T.: În prezent ar trebui să lucrez la o carte despre Gellu Naum. Spun „ar trebui“ pentru că, momentan, am suspendat lucrul la această carte, fiind ocupat cu altele. Dar am primit niște semne că trebuie să mă reapuc de treabă, ceea ce voi și face.
S.B.: Ce ai mai făcut în ultima vreme?
I.T.: M-am ocupat cu supraviețuirea. Mi-a ieșit, deocamdată.
–
Foto: arhiva Ed. Herg Benet.
