Despre traduceri și traducători (I). Riscurile meseriei

Noul proiect de lege referitor la statutul traducătorilor și interpreților judiciari a stârnit discuții aprinse, date fiind formulările neclare și lipsa de prevederi referitoare la anumite aspecte. Deși, la nivel declarativ, acest proiect de lege are impact doar asupra traducătorilor și interpreților judiciari, situația e complexă și necesită discuții ample. Asociația Profesională a Interpreților și Traducătorilor s-a mobilizat, iar situația ar putea fi pozitivă pentru traducătorii din România, dacă promulgarea acestui proiect de lege (cu modificările relevante) ar fi însoțită de alte inițiative similare, menite să organizeze piața.

În următoarea perioadă, voi reveni cu detalii referitoare la situația traducătorilor din România (încă studiez cu sete proiectul de lege în discuție). Între timp, țin foarte mult să aduc în discuție câteva situații cu care traducătorii din România se confruntă. Nu este prima dată când pomenesc despre modul în care funcționează lucrurile în această profesiune. Mi-e dragă meseria mea de bază, sunt genul de traducător care muncește de plăcere (some might call it workaholic), dar situația este departe de a fi roz.

Câteva studii de caz

Traducătoare cu experienţă. Semnează contract cu o editură oarecum de nişă, traduce text literar, cu simţ de răspundere, predă romanul la timp. Din acest moment, începe lupta pentru banii care i se cuvin. Discuţii telefonice, mail-uri, zăhărel, zăhărel, zăhărel. Acţiunea începe undeva, prin 2009, şi continuă. Traducătoarea respectivă dă în judecată editura, câștigă, dar urmează o perioadă de chin și vai, pentru că, nu-i așa, editura evită să trateze cu executorii judecătorești.

Traducătoare cu experienţă. Semnează contract cu o editură mare, cu ştaif, traduce text literar, cu simţ de răspundere. Valoarea totală: aproximativ 100 de milioane de lei vechi. Predă textele la timp, cu profesionalism. Urmează scenariul de mai sus, cu tot cu atitudinea dubioasă a clientului, de tipul “ţi-am făcut o onoare că ţi-am oferit ocazia să lucrezi cu noi”. Cum se zice? A, da: dă bine la CV. Traducătoarea este hotărâtă să dea editura în judecată. A obosit să fie dusă de nas.

Traducerea de text literar este cel mai prost plătită ramură a activităţii de traducere şi, îmi permit să spun, cea mai dificilă. Un traducător de text specializat, cu experienţa corespunzătoare şi glosarele potrivite, poate traduce text cu acurateţe şi, mai ales, cu viteză. Pentru un traducător de text literar, fiecare pagină e ca un puzzle, implică riscul interpretării eronate, al abordării subiective, al pasului greşit, pe marginea registrului adecvat. O pagină de text literar costă, cu aproximaţie, 7-9 lei. O pagină de text specializat poate costa triplu. În ţările europene dinspre apus şi în State, un traducător de text literar trăieşte din 2 – 3 cărţi traduse pe an. În România, un traducător de text literar plăteşte cam o rată cu o carte tradusă.

Traducătoare cu experienţă. Semnează contract cu o companie privată, rotundă şi pufoasă. Traduce cu spor broşuri peste broşuri, din română în engleză. Din exces de zel, scutură şi perie şi versiunea în limba română, presărată de noua limbă de lemn: limba română de corporaţie – versiunea inutil anglicizată (nu ne concentrăm asupra unui aspect, ci ne focusăm etc.) Trăieşte cu speranţa că o astfel de comandă, executată exemplar şi livrată la timp, cu profesionalism, îi aduce o colaborare lucrativă. Termenul de încasare a facturii este depăşit considerabil şi, în momentul în care traducătoarea întreabă, cu respect (nu-i aşa?), compania ce se întâmplă cu banii ei, răspunsul este năucitor: considerăm că traducerea dumneavoastră nu sună suficient de englezeşte. Consternată, traducătoarea solicită traducerile corectate, pentru a se lămuri. Descoperă cu stupoare că, de fapt, corecturile sunt nişte bărbi: terminologie corectă, înlocuită în mod barbar cu forme grosolan de incorecte (break – pauză (termenul din limba-sursă) este înlocuit cu brake – frână şi alte asemenea aberaţii). Într-un final, după negocieri şi discuţii inutile, cu o întârziere de mai bine de o lună, traducătoarea respectivă primeşte jumătate din suma stabilită. Ar putea da în judecată compania respectivă, dar asta i-ar mânca puţinele resurse, îngrozitor de mult timp, fără certitudinea izbândei – legislaţia română nu e un teren propice pentru astfel de conflicte. Cele trei exemple de mai sus provin din trei surse diferite. Mai am, dacă vreţi.

Traducătoare cu experienţă. Primeşte un telefon din partea unei case de avocatură, care îi face o ofertă “irezistibilă:” funcţia de secretară/traducător. “- Ce presupune această funcţie?” întreabă traducătoarea, muşcându-şi buza să nu îi scape o neaoşă sudalmă. “-Păi, răspundeţi la telefon, mail, vă ocupaţi de protocol (cafeaua de dimineaţă, paharele spălate etc.) şi faceţi şi traduceri” În continuare cu calm, sus-numita răspunde: “Dacă aveţi nevoie de un traducător profesionist, vă pot furniza aceste servicii, cu plata per pagină tradusă” Replica vine sec: “Ne pare rău, nu corespundeţi cerinţelor noastre”.

Scopul exemplelor de mai sus este acela de a schița o imagine a modului în care (nu) merg lucrurile într-un domeniu slab reglementat, plin de obligații și răspunderi, dar lipsit de drepturi pe măsură. Voi reveni în curând, cu detalii referitoare la mersul lucrurilor, posibile soluții, informații utile și câteva interviuri pe care SemneBune le are în pregătire.

Alde Banciu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165