Cea mai puternică din Casa cu pisici la FNT

Multe dintre piesele jucate zilele acestea la Festivalul Național de Teatru se folosesc de etichete de gen și de clișee, deseori privite din perspectivă masculină. Piesele despre care vă povestesc azi trec de granița tabuu-rilor și a frivolităților și privesc direct în viața femeilor, așa complicată cum e ea.

casa cu pisici_afisLuni ne-am ascuns în sufrageria unei Case cu pisici, la Teatrul Foarte Mic. a regizat o experiență intensă a unei familii feminizate: în afară de pisicii împăiați (în colivii), prezența masculină lipsește fizic și, predominant, și discursiv. Rămasă singură acasă, Elena () își retrăiește o iluzie de libertate proaspătă, purtând haine cu sclipici și având tot felul de comportamente puerile și răsfățate, pe care Mara (Andreea Grămoșteanu), fata în casă, i le suportă. Alexa (Ilinca Manolache) se întoarce acasă după ce-a plecat o bună perioadă de timp, fără să anunțe și fără să comunice cu mama ei. Întoarcerea e cu scântei: fata are o atitudine critică față de tot ce vede, observă schimbările (mama ei vindea toate mobilele neindispensabile) și acuză transformarea locului într-un muzeu. Mama se copilărește în fața Alexei, într-un mod ciudat (și enervant pentru tânără) de a-i arăta că o bucură revenirea. La etaj, bunica stă să moară, dar asta doar ca o percepție a timpului care trece indiferent de dramele noastre.

Piesa pare că ar vorbi despre conflictul între generații. Dar mai profund de atât, e despre o mulțime de sentimente care dau năvală. Elenei îi e greu să ierte dispariția subită și absența comunicării cu fata ei. Alexa, pe de altă parte, acuză gospodăria (și implicit pe mama sa) pentru faptul că a fugit și că și-a construit o viață în afara unei „case greșite”. Ca în orice relație, lucrurile sunt pe rând bune și rele; tânăra îi explică Marei că ea și mama ei se plimbă pe un pod – la un capăt e iubirea, la celălalt ura, iar ele trec de la un sentiment la altul, uneori ținându-se de mână, alteori separat. Fata e rece și ironică, refuză excesul de iubire a mamei și planifică de față cu aceasta să modifice casa, s-o umple de lumină și să scoată toate piesele de muzeu de acolo. Mama e tristă, dar ascunde asta (nu foarte bine) prin explozii de fericire și vitalitate, susținute de ceva alcool și multe țigări.

casa cu pisici_1Decorul nu-i încărcat, ba, din contră, e cumva prea aerisit: două fotolii și-o canapea, o măsuță, o parte dintr-o fostă bibliotecă și cele cinci pisici împăiate, fiecare cu colivia ei, cu lumina ei și cu rezerva de alcool. În spate, o oglindă cât peretele, deformată, în care vezi personajele ca într-un vis: culori și gesturi fără granițe și uneori confundate, pentru că femeile astea sunt de fapt imaginea unei singure existențe. Alexa poartă haine moderne, albe, și are câteva ticuri verbale, dar plânge cu lacrimi mari și vocea puternică trădează o maturizare bruscă. Elena își trăiește visul de-a fi balerină și poartă numai haine negre, fumează mult și face planuri de fericire. Mara are rol de mediator sau auditoriu, fără a avea, de fapt, un sens prin sine – motiv pentru care hainele ei sunt gri și cam largi, nepersonalizate. Deasupra lor, o pânză de cer colorează camera în nuanțele sufletului, la care se adaugă melodii triste, dictate de toate emoțiile pe care oamenii nu știu să le vorbească.

cea mai puternica_afisCea mai puternică nu va fi niciodată cea mai fericită. Cam asta spune piesa, scrisă de , văzută miercuri la Teatrul de Comedie, în regia Antoanetei Cojocaru. Două femei, prietene, se revăd înainte de Crăciun și poartă o discuție (deși l-aș numi mai repede un monolog, căci doar una dintre femei vorbește) încărcată și dureroasă. Una dintre ele, soția (Mihaela Teleoacă), nu înțelege de ce cealaltă e din ce în ce mai singuratică și refuză să o mai viziteze sau, măcar, să stea cu ei în seara de Crăciun. Curând, realizează (sau, mai bine zis, acceptă) că prietena ei e amanta lui Bob, soțul acesteia. De aici, o ploaie de cuvinte grele și strigăte, încercări de a o convinge pe cealaltă – de fapt, pe sine – că Bob e un soț iubitor și că ține la ea. Amanta tace. În iubirea ei, crede că știe mai bine cât de puțin o iubește Bob pe soție și se simte încurcată de mărturisiri, dar și superioară, convinsă că ea e cea dorită.

cea mai puternica_1Piesa cuprinde numeroase simboluri. Existența celor două e complementară: soția e blondă și poartă haine negre, iar amanta () e brunetă și poartă haine albe. Într-un moment muzical de la început, femeile se văd ca în oglindă și orice gest al uneia e simetric cu un gest al celeilalte. În alt moment, poartă amândouă același pardesiu, fiecare îmbrăcând o mânecă, încercând zadarnic să se depărteze una de alta. Camera amantei e un nor, masa e un pat de lalele (pe care soția le urăște dar, ca să vezi, Bob le iubește de ceva vreme) iar din fereastră se revarsă tot nori și lumini, de parcă totul la ea e cald și liniștit. Soția își exteriorizează verbal sentimentele, pe când amanta tace și pare indiferentă, trădându-și totuși stările prin gesturi și mimică. Toate pentru a reliefa că, în ciuda diferențelor, sunt amândouă părți dintr-o singură existență, a femeii moderne care trebuie să fie puternică. Și sunt posesoarele unui sentiment care nu ține cont de nicio conveniență: amândouă îl iubesc pe Bob.

Pentru feminiști și feministe, pentru cei care sunt blocați în clișee de familie sau pierduți în răzvrătiri, cele două piese sunt complicat de frumoase. FNT a conturat, prin ele, viața celor de azi, a celor care trecem zilnic unii prin viața celorlalți. Ca multe altele, aceste două reprezentații merită trecute pe lista „de văzut” a oricărui iubitor de teatru.

Foto: 1, 2, 3, 4

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andra Pavel

Andra Pavel
A urmat studii de sociologie politică și antropologie la Facultatea de Științe Politice, SNSPA București, iar acum lucrează în cercetare de piață. Când fuge din cotidian, o găsiți în echipa de organizare a unor evenimente culturale sau împreuna cu voluntari din ONG-urile în care a crescut.