Butoiul cu pulbere

large_afis-butoiul-cu-pulbere

Tocmai s-a împlinit un an de când a avut loc premiera spectacolului în regia lui , la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Tot un an şi de când îmi doream să văd spectacolul. Dar în prima jumătate de an a fost aproape imposibil să găsesc bilete, iar apoi, spectacolul nu a mai fost programat prea des pe scena şi nu mi-am putut potrivi programul personal cu reprezentaţiile. De aceea, când am aflat că Festivalul Naţional de Teatru 2015 include în program, entuziasmul meu a revenit la forma din septembrie 2014, când s-a jucat prima dată în Bucureşti. M-am dus cu emoţie şi mi-am ocupat locul în sală cu sfială, de parcă urma să asist la un ritual sacru şi intim. Şi nu am fost singura. Sala a fost plină, iar printre spectatori am reperat şi câteva personalităţi ale culturii româneşti actuale. Gigi Căciuleanu a stat chiar în faţa mea, de exemplu; aş fi dat un bănuţ de aur pentru impresiile domniei sale după spectacol, dar n-am îndrăznit să îi propun acest schimb.

Mă întreb dacă această aură de spectacol ce trebuie văzut, care s-a creat în jurul Butoiului cu pulbere, este rezultatul unei strategii de marketing şi comunicare foarte bine condusă de , sau dacă este rezultatul distribuţiei, care include nume sonore şi foarte mediatizate în ultima perioadă, cum ar fi sau Răzvan Vasilescu. Bineînţeles că la efectul de magnet pe care îl are piesa la public contribuie şi notorietatea autorului ei macedonean, Dejan Dukovski, şi succesul pe care l-a avut piesa până să ajungă în Romania. Butoiul cu pulbere a fost tradus în peste 10 de limbi şi este una dintre cele mai jucate piese în Statele Unite, Japonia şi Europa. În 1998 s-a produs şi un film bazat pe ideea şi personajele piesei, dar care a a câştigat premii la festivalurile europene de film sub numele de Cabaret Balkan.

Dejan Dukovski a scris piesa în 1994, când Balcanii păreau că sunt într-adevăr un butoi cu pulbere ce urmează să explodeze. Autorul a ales să ilustreze atmosfera generală de revoltă mocnită prin scene izolate, care crează un efect de lupă asupra unor oameni aparent normali, aflaţi în situaţii aparent banale: patru călători într-un autobuz de noapte, trei călători într-un tren, un cuplu într-un parc, sau doi prieteni vechi jucând table. Butoiul cu pulbere este compus din opt astfel de scene, care încep relaxat, mediocru, fără vreun semn ameninţător. Curând, însă, devine evident că în fiecare personaj mocneşte o violenţă nebănuită, o ură mistuitoare, o răzbunare ce caută satisfacţie. Fiecare dintre scenele aparent serene se dovedeşte a fi un butoi cu pulbere greu de stăpânit.

Cu toate acestea, şi mai ales în ciuda violenţei pe care o conţine, piesa este o comedie. O comedie neagră, desigur, în care, mai ales spre final, nu-ţi mai vine să râzi, cu toate că sesizezi prea bine momentul în care situaţia ia o turnură voit comică. Însă te simţi testat, ca spectator: să uiţi atât de uşor briceagul şi ameninţarea violului şi să râzi? Ce ar spune asta despre tine ca om?

Vă spuneam că piesa este compusă din opt scene distincte. În ele, doar câteva dintre personaje îşi fac apariţia în mai mult de o scenă (Mane/, Ghela/Marcelo-S. Cobzariu şi Svetle/Crina Semciuc). Povestea lui Mane (Marius Manole) pare să înceapă timid, într-un tren. El doarme într-un compartiment în care este pe cale să se petreacă un viol. Nu este personajul central, dar are o intervenţie salvatoare într-un moment cheie, apoi se culcă la loc. Reapare într-un autobuz de noapte, în care nişte călători plictisiţi şi obosiţi aşteaptă şoferul. De la început, agitaţia lui contrastează puternic cu amorţeala celorlalţi. Pentru că nimeni nu pare să îi acorde cu adevărat atenţie, Mane scoate un briceag şi ameninţă călătorii, punându-i în situaţii incomode şi obligându-i să intre în jocul lui. Îl întâlnim apoi într-o scenă ulterioară, la închisoare, cu colegul său de celulă, Măciucă (Răzvan Vasilescu). Vedem aici o versiune mult mai spăşită a teribilistului din autobuz. Măciucă îl domină şi îl persecută, iar Mane este un mieluşel supus. Asta nu îl împiedică, însă, să jubileze atunci când îl vede pe Măciucă înfrânt la propriul său joc de orgoliu şi sadism.

????????????????????????????????????

Tot în scena închisorii, Măciucă rosteşte o replică pe care cu siguranţă Dejan Dukovski a plasat-o cu intenţie aici, în gura unui personaj puternic, pe cale de a fi înfrânt: Balcanii sunt curul lumii, iar închisoarea este hemodoidul curului lumii. Această replică pare să sumarizeze părerea pe care autorul însuşi o are despre zona geografică de care aparţinea, şi pe care încerca să o arate aşa cum este, fără retuşuri.

Îl vom revedea pe Mane în scena mea preferată din piesă, unde István Téglás este Kosta, un personaj secundar, timid, care îşi scoate proaspăta iubită în oraş. Mane a ieşit din închisoare şi a venit să o recucerească pe Evdokia, al cărui nume şi l-a tatuat pe piept. Marius Manole este energic, implicat şi, în general, una cu personajul, aşa cum ne-a obişnuit, însă cel care străluceşte în această scenă este István Téglás. El contrastează puternic prin atitudine şi cu Mane/Marius Manole, dar şi cu personajul jucat de el însuşi cu două scene înainte: Ghiore Nebunul. În scena revenirii lui Mane în viaţa Evdokiei (Forentina Ţilea), Kosta este un bărbat sensibil, plăpând, care se lasă în totalitate condus de efervescenţa Evdokiei. El protestează abia auzit atunci când Mane le întrerupe plimbarea romantică la lumina lunii, iar după ce devine evident că Evdokia încă este interesată de fostul ei iubit, Kosta se retrage pe nişte scări, unde ronţăie floricele şi aşteaptă resemnat deznodământul.

????????????????????????????????????

I-am văzut de foarte multe ori pe Marius Manole şi István Téglás pe aceeaşi scenă. La un moment dat îmi puneam întrebarea dacă nu cumva vreunul dintre ei (sau amândoi) condiţionează acceptarea unui rol cu prezenţa celuilalt în distribuţia spectacolului.  Iar acum observ cu bucurie că această colaborare strânsă a dat roade minunate: István Téglás demonstrează că este într-adevăr de calibrul lui Manole, şi că cei doi pot juca pe aceeaşi scenă fără ca unul dintre ei să îl mai eclipseze pe celălalt.

De altfel, distributia spectacolului reuneste o pleiada de nume consacrate, în afară de cei doi parteneri nedespărţiţi despre care am discutat: Răzvan Vasilescu, Mihai Călin, Marius Bodochi, Andrei Finţi, Marcelo-S. Cobzariu, Florentina Ţilea, Crina Semciuc, Alexandra Poiană şi Victoria Dicu.

Nu vă voi strica bucuria spectacolului, povestindu-vă aici toate cele opt scene care compun Butoiul cu pulbere, însă trebuie să menţionez că Sala Pictură a Teatrului Naţional este perfectă pentru acest gen de spectacol, prin rotativa încorporată în scenă, care permite trecerea rapidă de la un decor la altul. Scenografia este semnată de Andrada Chiriac, care a compus admirabil mediul propice pentru desfăşurarea tuturor scenelor. Decorul sumar şi adesea sumbru transmite vizual temele comune care răzbat către spectator: tradarea, răzbunarea, violenţa. Tocmai datorită limbajului şi violenţei folosite, spectacolul nu este recomandat copiilor sub 14 ani.

????????????????????????????????????

Titlul: Butoiul cu pulbere
Autor: Dejan Dukovski
Regie, traducere, ilustraţie muzicală, light-design:
Scenografie: Andrada Chiriac
Data premierei: 20 septembrie 2014
Durata: 1h15min (fără pauză)
Preţ bilete: 40 lei

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 262