The Best Offer. Adevărul ascuns în spatele oricărei minciuni

Nu-mi va fi ușor să povestesc despre The Best Offer, pentru că va trebui să îmi temperez înflăcărarea și entuziasmul cu care aș vorbi oricând, oricui, despre acest film absolut minunat. Va trebui să decid despre ce să pomenesc mai întâi și-asta e o sarcină grea, atunci când ești îndrăgostit iremediabil de o bijuterie cinematografică ca aceasta.

Oare să-ncep prin a-i aduce un elogiu regizorului de Oscar, sicilianul Giuseppe Tornatore, care ne-a cucerit inimile încă de la sfârșitul anilor ‘80 cu multipremiatul său Cinema Paradiso? În The Best Offer, Giuseppe Tornatore conduce narațiunea cu forța unui boxer și cu delicatețea unui bijutier, făcându-și simțită prezența în spatele fiecărui cadru, ca un dirijor din umbră care armonizează impecabil toate instrumentele uriașei sale orchestre, formate, aici, din personaje complexe, acțiuni paralele, dialoguri briliante, decoruri splendide, detalii sugestive și câte altele.

Sau mai bine să-l așez în capul mesei pe actorul din rolul principal, Geoffrey Rush, cel care a câștigat de-a lungul carierei sale toate premiile posibile (Oscar, Golden Globe, British Film Award, Australian Film Institute Award etc.)? Geoffrey Rush e unul dintre cei doar câțiva actori din lume încoronați de trei ori – Triple Crown of Acting, primind cele mai importante și râvnite premii pentru actorie (Oscar, Emmy și Tony), iar cine nu și-l amintește din fascinantul Marchiz de Sade (Quills) sau din nemernicul căpitan Barbossa (Pirates of the Caribbean), cu siguranță îl are în minte în rolul excentricului logoped Lionel Logue din The King’s Speech.

În The Best Offer, Geoffrey Rush e magistral, fără nicio rezervă! Poți să-ți bagi amândouă mâinile-n foc că este englez pur-sânge (el fiind australian toată ziua), cel mai scorțos dintre englezi și cel mai înțepenit în propria imagine dintre toți evaluatorii de artă din bătrâna Anglie. Poți să juri că Geoffrey Rush este Virgil Oldman, ți-e aproape imposibil să-ți imaginezi că omul a venit la serviciu, undeva pe un platou de filmare, a învățat un text, a îmbrăcat un costum (ireproșabil, by the way), a filmat și-apoi a plecat acasă, unde și-a deschis o bere și s-a uitat la meci. Este atât de autentic, atât de viu, atât de credibil în pielea rigidă a lui Virgil Oldman și atât de năucitoare îi este metamorfoza care se petrece pas cu pas sub ochii noștri, încât m-aș aventura să susțin că se poate face școală de actorie după interpretarea lui. Modul în care Geoffrey Rush și-a asimilat rolul poate fi considerat oricând un model didactic desăvârșit despre ce înseamnă să fii un personaj, nu să te faci că ești.

Dar dacă aș vorbi, înainte de toate, despre muzica lui Ennio Morricone, care dă filmului o respirație aproape divină? Compozitorul italian este de mult un nume de referință în muzica de film (semnând coloana sonoră pentru mai bine de 500 de filme, primind peste 50 de premii internaționale și Premiul de Onoare pentru întreaga carieră acordat de Academia Americană de Film). Muzica pe care Ennio Morricone a compus-o la 85 de ani (!) pentru The Best Offer este… poezie. O simți, o auzi, dar nu ai senzația că vine dinafara ta. Ți se strecoară în subconștient, devine parte din tine; vioara ți se zbate în stomac, percuțiile fine îți tremură tâmpla și, fără să-ți dai seama când și cum, constați că ai alunecat adânc și definitiv în sufletul personajelor, în lumea lor, în povestea lor.

Poate că, totuși, cel mai nimerit ar fi să încep cu începutul – adică cu scenariul. La urma urmei, orice film – înainte de a fi viziune regizorală, măiestrie actoricească, investiție de milioane, promenadă pe covorul roșu – a fost doar un teanc de foi de hârtie. Cineva, în acest caz tot Giuseppe Tornatore, a construit în scris o lume imaginară, prin care te poartă de mână, ferm și tandru, printre acțiuni, emoții și subînțelesuri. Cred că scenariul The Best Offer excelează în două puncte – subtilitatea și finalul.

Când spun subtilitate, nu mă gândesc doar la rafinamentul psihologic cu care e construită relația dintre Virgil (Geoffrey Rush) și misterioasa sa muză, Claire (întruchipată superb de tânăra actriță olandeză Sylvia Hoeks), nici doar la lucrătura dantelată, de filigran, țesută de confidentul Robert (Jim Sturgess) și frustratul său complice, Billy (inconfundabilul Donald Sutherland).

Punctul forte al scenariului vine din dexteritatea cu care se înfiripă îndoiala. Bănuiala ți se infiltrează – ca-n viață – pe nesimțite. Nu știi exact când și de ce începi să ai dubii; prin ce detaliu, vorbă sau gest își bagă dracu’ coada în mintea ta și te izbesc, necruțător, neîncrederea și spaima perversă a incertitudinii. Îți vine să oprești filmul și să zbieri la ecran, la regizor sau la oricine se nimerește prin preajmă: ”Spune-mi, dom’le, nu mă mai ține așa!”… Ei bine, ca să obții o astfel de empatie din partea spectatorului, e nevoie de un scenarist de geniu, ceea ce, în opinia mea, Giuseppe Tornatore se dovedește a fi.

Apoi, finalul! Nu mă pot abține să nu citez comentariul mai puțin academic, dar perfect sugestiv, al unui prieten: “Finalul îți rupe capul și joacă fotbal cu el” … Cam asta îți face deznodământul poveștii, construit ca o lovitură de teatru, care cade implacabil, decapitându-ți toate speranțele. Nu vă grăbiți, totuși, să credeți că s-a terminat, atunci când înțelegeți ce și de ce s-a întâmplat! Nu vă spuneți că asta-i tot, până la finalul-finalului, care nu e același cu felul în care ia sfârșit povestea! Ultima imagine (în care Virgil așteaptă, înconjurat de mecanisme de orologiu, în splendidul Restaurant al Ceasurilor din Praga) răstoarnă întregul sens al filmului și îi dă o semnificație nouă, nebănuită.

 

The_Best_Offer-1

 

Astfel, The Best Offer nu mai este un film despre minciună și fals, cum am fost tentați să credem, devastați fiind, ci un film despre adevăr și autentic. Finalul nu se leagă de replica lui Billy: ”Emoțiile sunt ca operele de artă, ele pot fi falsificate ca să arate exact ca originalul…Totul poate fi fals: bucuria, durerea, ura, boala, recuperarea, chiar și dragostea”, ci de afirmația protagonistului, Virgil Oldman: ”Există ceva autentic în orice fals… Când copiază munca altuia, falsificatorul nu poate rezista tentației de a pune și ceva din sine însuși. Deseori este doar un fleac, un detaliu fără importanță, o breșă nebănuită, prin care falsificatorul sfârșește, inevitabil, prin a se trăda pe sine, dezvăluindu-și propriile sensibilități, absolut autentice”.

Tornatore ne salvează pe toți de la decepție, salvându-și personajul în ultima secundă, răsucindu-l din ipostaza de victimă, în care l-a împins mai bine de două ore, în cea de câștigător absolut. Ce a câștigat Virgil Oldman, pierzând tot? Viață! Din robotul rece și rigid, împietrit și uscat pe dinăuntru, care nu-și scotea mănușile decât pentru a atinge pensulația vreunui tablou din vremuri de mult apuse, personajul nostru a devenit OM. Cadrul final ne aruncă în brațe, ca o concluzie minunată, un om viu, cald, imperfect, vulnerabil, cu emoții, regrete și speranțe. Ai nevoie de multe minute, după ce curge genericul final, ca să te dezmeticești și să pui cap-la-cap piesele impalpabile din puzzle-ul acestui mesaj, dar gustul care-ți rămâne pe cerul sufletului este neprețuit.

Ar mai fi atâtea de vorbit despre filmul acesta, încât mă simt dezarmată; oricum vor rămâne nespuse mii de detalii, ascunse în impecabilul fiecărui fir de păr din imaginea inițială a lui Virgil sau în opulența sofisticată a decorurilor prin care ne plimbă povestea. Un singur aspect nu aș avea liniște, dacă nu vi l-aș pomeni – regalul de pictură de care avem parte. Un adevărat cunoscător va recunoaște, cu siguranță, mult mai multe dintre operele de artă pe care filmul ni le prezintă, ca-ntr-un muzeu vivant. Mie mi s-a părut că identific, printre portretele feminine din colecția ilicită a lui Oldman, câteva tușe inconfundabile – Raphael, Titian, Dürer, Renoir, Rubens, Goya și Modigliani. Pentru mine, au fost ca niște cireșe pe tort, pentru că filmul, oricum, mă cucerise deja, definitiv.

The Best Offer nu e un film pe care vă recomand să îl vedeți, ci vă împing de la spate să îl vedeți, vă conjur să îl vedeți, vă îndemn din toată inima să vă faceți acest cadou și să vă oferiți un răsfăt al simțurilor, al minții și al inimii, deopotrivă. A vedea un film ca acesta, într-o seară blândă, cu un prieten drag alături și o cească de ceai parfumat în față este, garantat, cea mai bună ofertă pe care, uneori, viața ne-o poate face.

sursa foto aici și aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Dana Nedelcu

Absolventă a Academiei de Teatru și Film București și premiată la secțiunea proză scurtă în 2013 la Concursul de debut literar IDC, Dana scrie despre film, pe care-l consideră, asemeni cărții, un prieten pe viață: „În această rubrică nu fac critică de film, ci doar vă vorbesc despre câțiva dintre prietenii mei”. Dana e pasionată de astrologie, artă și călătorii.