Încercând să descriem relațiile dintre noi și lume, apelăm adesea la teatru și muzică, la arte în genere, pentru a sublinia caracterul magic al acestor raporturi dintre oameni. Mușcăm cu fiecare ocazie din piese de teatru, din filme, pentru a smulge din noi emoțiile cele mai intime, confundându-ne cu acele povești care altfel ar dormi poate, în noi, pe vecie.
După ce am argumentat de ce nu mai merg la teatru, (http://semnebune.ro/2013/de-ce-nu-mai-merg-la-teatru/#axzz2uv0gpJP6) am hotărât să ies din tulburătoarea manifestare a criticului spectator și să particip la Reflection, primul spectacol Lightwave Theatre, în regia Cristinei Andreea Ion. Spectacolul a fost în atenția viitorilor spectatori, actorii răspunzând înainte la invitația posturilor de televiziune, antrenând astfel curiozitatea necesară ieșirii din spațiul deja cunoscut pentru un spațiu mai larg, al semnificațiilor.
Ceea ce mi-a stârnit interesul a fost mutarea lumii păpușilor, de data aceasta ele fiind în mărime naturală, în lumina scenei. Cristina Andreea Ion, Petru Stratulat, Adina Hotinceanu, Alina Popa și George Sfiraiala au înzestrat cu viață fragmente de mâini și picioare care altfel rămân rigide și moarte, în intimitatea culiselor. În fața păpușilor nu am simțit înfiorarea dinaintea figurilor de ceară. Comparând cu disconfortul cauzat de cele din urmă, păpușile au părut vii prin motricitate, nu prin textura pielii sau a altor artificii de acest fel. Întreg spectacolul m-am întrebat cum au reușit să pară păpușile mai însuflețite decât mulți dintre noi, cei din sală sau de pe trotuare?!
Parcă dintr-odată eram atât de ușor de înlocuit. Deși nu foloseau mimica feței, potrivit căreia oamenii își transmit adesea emoțiile, chiar și involuntar, păpușilor li s-a locuit parcă trupul pe durata celor 45 de minute de spectacol. Actorii din spatele lor au știut să locuiască în trupul păpușilor astfel încât să le dea întreaga viață.
Am trăit alături de bătrân, personajul principal, jocurile memoriei, care aduc după o viață monștrii iubirii, ai singurătății, ai tuturor scenariilor care s-au petrecut și care ar fi putut fi altfel potențate. Să asist la viața unui străin a fost, în ciuda indeterminării specifice încercării de a trăi viața prin trupul altcuiva, întâlnirea cu propriile fantasme care bântuie culoarele minții în momentele de singurătate. Parcă am putut să ierarhizez în acest fel tot ceea ce s-a scurs până acum și ceea ce s-a păstrat în sita propriei minți, retrăind bucurii, iubiri și acel cum ar fi fost dacă, lipsit totuși de regrete.
Am anticipat, folosind personajele de pe scenă ca pe o oglindă a lumii, am privit la scenă ca la propriul trup. Am descoperit că vorbirea, acest mod de semnificare, poate avea slăbiciunile lui, căci eleganța și expresivitatea mișcărilor au depășit orice bariere, inclusiv iluzia că doar prin vorbire putem să redăm emoțiile care ne animă.
Fără să rămân exterioară experienței bătrânului, am răspuns spectacolului ținând seama de semnificația gestuală, strecurându-mă în limbajul intim al corpului care indică, iată, mai curat zbuciumul din universul interior. Cu muzica stând de strajă stărilor ca un gardian cu puteri supranaturale, am decupat senzații și versuri. Pentru a înțelege textul spectacolului, sunetele au deschis un soi de gândire în vorbire, poate pentru a completa tăcerea așternută de corpurile păpușilor. Astfel, subiectul nevorbitor a folosit muzica drept instrument care să vorbească prin noi, spectatorii. Ea a fixat puterea vorbirii pe un plan diferit, ca într-un joc de caleidoscopice sensuri care au stabilit până la urmă înlăuntrul meu semnificații pe care altfel nu aș fi putut să le prevăd.
Amintindu-mi de teatrul de păpuși pe care îl frecventam cu cea mai mare bucurie, genul ăsta de spectacol sper să câștige cât mai mulți admiratori. În acest fel ne-am putea muta înclinațiile tot mai șterse -față de dragostea de a trăi o poveste- pe scenă, însuflețind ceea ce cu greu mai este stârnit astăzi de piesele de teatru adesea lipsite de magie și prea adaptate la simplitatea zilelor noastre.
sursa foto: http://lightwave-theatre.com/spectacole/reflection/
Carla-Francesca Schoppel