Teatrul aşa cum îl ştim noi înseamnă etichetă, mulţimea îmbrăcată de gală, adunată în sălile întunecate, cuminte şi atentă, imobilă până la finalul spectacolului. Eticheta e un lucru fabulous, scutură oamenii de cotidian şi le permite evadarea în spaţiul festivului, un efort binevenit pentru minţile obosite şi rutinate. Uneori, însă, e o plăcere ca, după 8 ore de frecuş corporatist şi de zbatere, să aluneci în dulcele anonimat, la 2 paşi de tine (în Centrul Vechi), cu mustăţile înmuiate în spuma cafelei şi să râzi cu poftă, să contempli, să te regăseşti în tine însuţi şi pe scenă. Dacă mai adaug şi niscaiva feluri de mâncare de-ţi plâng papilele de fericire şi un tiramisu fraged cum nu s-a mai văzut, rezultatul este o seară memorabilă.
De o astfel de seară m-am bucurat la Cafe Godot, nu doar o dată, în ultimele luni. Încăperea înaltă, dominată de scenă şi 
aerul primitor (un teatru cald şi viu) îşi invită spectatorii să se detaşeze de lumea de afară (nicio fereastră către stradă) şi să respire, preţ de câteva ore, spectacol. Teatrul independent şi-a găsit casa în Cafe Godot. Aici am văzut-o pe Adriana Trandafir într-un rol scris special pentru ea, de Andreas Petrescu. Mă mut la mama este povestea plină de umor a celor doi fraţi care, în momentul în care vieţile lor de adulţi le dau peste nas, se întorc acasă, unde concurează pentru afecţiunea mamei lor. Tot aici, se joacă Dragostea durează trei ani, spectacol care se află de multă vreme în circuitul teatral şi care umple în continuare sala de lume şi de râsete. Te iubesc ! Te iubesc ? (după Zăpezile de altă dată, de Dumitru Solomon) s-a jucat la Godot, printre râsete şi suspine (în funcţie de categoria de vârstă). Am constatat o chestie interesantă: avantajul unei săli de spectacol cum este sala-cafenea de la Godot este faptul că, fără să vrea, spectatorul se mută pe scenă, printre personaje, se produce o incredibilă interacţiune între public şi actori. E o experienţă dramatică interesantă, pe care o recomand ca exerciţiu de stil şi formulă de detaşare potrivite.
Săptămâna trecută, ca de obicei, Cafe Godot gemea de lume. S-au tras scaune în plus, s-au cerut cafele, sala fremăta de aşteptare, până la momentul începerii. Savurez mereu freamătul înainte de un spectacol, fie el de teatru, de operă etc. Sunt cele câteva minute când se anunţă începerea spectacolului, se fac probe de sunet, lumea îşi găseşte locul, se fac presupuneri şoptite despre ce urmează să se întâmple, cei de pe scenă trag cu ochiul în sală, din spatele cortinei, iar sala îşi ţine pentru o secundă răsuflarea, înainte de momentul adevărului: ridicarea cortinei. Aşteptarea poate egala ca intensitate plăcerea evenimentului în sine. Revenind, săptămâna trecută, momentul magic al aşteptării a fost urmat de Ce ne spunem când nu ne vorbim (sau „O POVESTE DESPRE NESFARSITUL CONFLICT DINTRE RATIUNE SI INIMA…6 tablouri despre 6 variante de a insela in cuplu”, www.daya.ro). Deşi nu intră pe primele 5 poziţii în topul personal, Ce ne spunem când nu ne vorbim (regia artistică, Chris Simion) mi-a stârnit hohote de râs (uneori amar), aducând pe scenă o impecabilă Ilinca Goia, un efervescent Cristi Iacob, un flegmatic Vitalie Bichir şi o adorabilă Gabriela Iacob (una dintre cele mai adorabile crize de isterie on stage pe care le-am văzut în ultimii ani).
Povesteam la un moment dat pe blogul meu că Bucureştiul mi-e drag, în cel mai subiectiv mod posibil, pentru că e agitat şi viu şi plin de lucruri care se întâmplă sub ochii mei. Tot ce trebuie să fac e să mă alătur lor, când se întâmplă. Cafe Godot e pe lista mea de locuri unde se întâmplă lucruri interesante şi se întâlnesc oameni mişto. Give it a go!
A.
Sursa foto: http://www.godotcafeteatru.ro/