V-aţi întrebat vreodată care este mecanismul care pune în mişcare atracţia pentru senzaţional? Lia Bugnar răspunde acestei întrebări punând în scenă un spectacol spumos în care, din păcate, cine râde la urmă moare mai bine…
Şapte oameni complet diferiţi sunt închişi în studioul unei televiziuni. Doar doi dintre ei vor fi „norocoşii’ aleşi să joace într-o telenovelă. Fiecare încearcă să convingă publicul că merită să fie votat, însă, dincolo de aparenţe, întrezărim demoni (interiori) gata să-şi devoreze adversarii.
Gabi, băiatul Rac, se laudă cu moralitatea sa desăvârşită, dar încercările de a ieşi din anonimat poartă amprenta penibilului şi ascund o copilărie petrecută în faţa televizorului. Nick pretinde că a venit ca să se distreze. Şi o face, râzând de pe marginea prăpastiei, până când zâmbetul îi părăseşte chipul şi lasă locul unei tristeţi de arlechin uitat. Clara este harpista ingenuă în stare să facă dragoste în direct ca să-şi permită o harpă nouă. Bobo, bişniţar şi băiat dur, ajunge să-i ceară iertare bunicii pentru că s-a dezbrăcat în faţa lumii. Fefe este toxicomană şi fuge de o relaţie eşuată. În realitate, vrea să o recucerească pe fosta ei iubită pentru care nutreşte sentimente contradictorii. Luca meditează la problemele fluturilor daltonişti, dar firea boemă nu-i este de folos ca să împiedice evacuarea din casa unde a locuit cu părinţii o viaţă întreagă. Oportunista Ema ar face orice ca să câştige. Numai că siguranţa de sine afişată nonşalant maschează o frică morbidă de sărăcie.
Marina, producătoarea emisiunii, este păpuşa cu părul răvăşit mânuită în secret de un Big Brother vulgar şi sadic. Celebritatea se plăteşte scump (chiar şi cu un lănţişor înghiţit forţat), însă Marina nu se mai poate elibera din cercul vicios al audienţei cumpărate cu umilinţă. Ea s-a transformat deja în vocea stridentă şi artificială a unui sistem corupt.
Concurenţii privesc spre viitor prin gaura cheii. Fiecare îşi doreşte să deschidă uşa către fericire; din păcate, cu toţii adorm în prag. Suntem (tele)spectatori la un joc de şah cu opt piese, unde orice mutare este menită eşecului. Televizorul la care ne uităm nu e niciodată cu adevărat aprins, dar umbrele umane care se perindă pe ecran sunt mai vii şi mai dureroase ca orice reality show. Camera unde sunt sechestraţi cei şapte devine un spaţiu claustrant al depersonalizării. Ei sunt învinşi, în cele din urmă, de propriul ecou ce răsună fără speranţă în universul steril al înghiţitorilor de suflete. Pereţii ameninţători din coşmarul lui Fefe se strâng de fapt peste toată lumea, ca o caracatiţă înfometată.
Un decor simplu, format din şapte scaune – număr demistificat – este completat perfect de jocul luminilor de reflector şi al întunericului în care personajele se retrag, ca mai apoi să revină pentru a-şi spune povestea.
„Şapte dintr-o lovitură”, prezentă în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, ne vorbeşte despre mirajul televiziunii, în spatele căruia se înghesuie voluptatea audienţei. O piesă minunată care se ia pe stomacul gol, pentru a-i simţi mai bine gustul dulce-amar.
Sursa foto: aici
Comments are closed.