Paparazzi sau cronica unui spectacol super-realist

V-aţi întrebat vreodată cum ar arăta sfârşitul lumii? Ce s-ar întâmpla oare cu dorinţa de a trăi a umanităţii?

Ovidiu Căiţa pătrunde cu abilitate în textul lui Matei Vişniec şi pune în scenă un spectacol excepţional, unde absurdul guvernează un univers înţesat de non-sensuri insidioase, în toiul unei apocalipse solare. O producţie a Teatrului de Nord din Satu Mare, „Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat” a poposit pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

paparazzi

Într-un decor suprarealist, splendid conceput de Eliza Labancz, doi tipi se întreabă unde a dispărut intersecţia unde acum stă un câine – iată scena care deschide colajul de „poveşti-fantomă” – un puzzle ale cărei piese nu se îmbină niciodată ca să formeze o imagine, ci doar frânturi caleidoscopice de viaţă. O patroană de cafenea puţin gotică şi deloc vorbăreaţă (Andreea Mocan) devine ţinta întrebărilor celor care se declară a fi doi criminali periculoşi. Mai sus, la etaj, în clădirea cu un peşte ce ameninţă să-i înghită pe cei care ies din gang, zărim şi câinele. Da, câinele care a luat locul străzilor binecunoscute.

În acest „nicăieri” fantasmagoric, unde răsună o muzică psihedelică, nu există personalităţi distincte. Întâlnim mai degrabă oameni de carton peste care un zeu misterios a suflat, inspirându-le câteva cuvinte, ultimele rămase după ce dispariţia soarelui a adus cu sine un proces de tristă dezumanizare. Sau poate că totul a început mai demult, de la naşterea ca prăbuşire, aşa cum o înţelege unul dintre puţinii martori lucizi ai tragediei (Ciprian Vultur). Un altul este Paparazzo 1 (acelaşi Ciprian), care se savurează dezastrul şi profită de orice ocazie ca să vâneze senzaţionalul. 02._paparazzi_foto_robert_costea

Violenţa este una dintre trăsăturile dominante ale pre-apocalipsei. Umanitatea se coboară la nivelul instinctelor primare. Un grup de bătrâni apare din când în când – un leitmotiv al dezumanizării ajunse la apogeu – şi ciomăgesc pe câte cineva cu sete. Într-o scenă tulburătoare şi hilară (deşi te-ai putea simţi vinovat râzând), un individ agresează un ins băgat într-un sac. Picioare şi pumni se abat nemilos şi nejustificat asupra victimei, condamnate să se exprime prin sunete guturale.

Întreaga piesă este presărată cu replici rostite mecanic, aparţinând parcă unor păpuşi defecte. Nimeni nu răspunde nimănui cu adevărat; dialogul reprezintă o mimare sarcastică a comunicării şi a empatiei, ecou al unei singurătăţi febrile. De sus, de la un geam, un orb (Stelian Roşian) sună la întâmplare persoane necunoscute doar ca să le audă vocea. Uneori cineva îi răspunde la telefonul public. Orbul pare a fi singurul interesat de fenomenul soarelui avortat de pe cer, dar se loveşte de indiferenţa celor de la capătul firului. La gară, un el şi o ea vor să cumpere bilete, deşi bărbatul de la ghişeu îi informează că nu va mai circula niciun tren vreodată. Aici, omul singur se adresează unui automat de băuturi (vocea: micuţul şi simpaticul Andrei Soponar).  09._paparazzi_foto_maria_stefanescu

Actorii întruchipează mai multe personaje, dovedind versatilitate şi marcând totodată originalitatea regiei. Ionuţ Mateescu este, pe rând, Bărbatul cu cutia de saxofon, Bărbatul care vrea să plece cu trenul, Bărbatul legat în sac, Profesorul Pandolfi şi unul dintre bătrâni.            08._paparazzi_foto_maria_stefanescu

De remarcat jocul talentatului Radu Botar în rolul Omului care trăieşte pe trotuar şi ascultă muzică la cască – un soi de don quijote mizantrop şi paranoic în căutarea unui fitil care să lumineze bezna unde s-au scufundat cu toţii. „Şi totuşi cât e de frumos!” concluzionează cerşetorul, aşternând un văl de optimism peste noianul de întuneric.

E un act de curaj să regizezi o astfel de piesă. Trăim într-o societate în care neînţelesul se vrea mereu explicat şi descoperit, în care publicul riscă să se piardă în mrejele întortocheate ale absurdului, poticnindu-se în faţa unor crâmpeie intimidante de nebunie şi filosofie existenţială. Poate de aceea, aflându-mă la spectacol, am surprins oameni părăsind sala, iar aplauzele de la final au trimis actorii mai repede în culise. Păcat că asimilarea acestui umor fin şi criptic s-a dovedit o provocare prea mare pentru spectatorii obişnuiţi cel mai probabil cu hazul stârnit de comediile light.

În orice caz, „Paparazzi” îşi merită locul de onoare între piesele selectate pentru festival. Ea curge neîntrerupt, fără cusur de-a lungul celor 100 de minute, pictând din cuvinte, imagine şi dans o lume fabuloasă tocmai prin imperfecţiunea sa. Dacă paşii vă poartă în nordul ţării, merită să faceţi o oprire la Teatrul de Nord!

Surse foto: .ro, artactmagazine.ro

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Teodora Gheorghe

Avatar
Absolventă a Masteratului de Traducere a Textului Literar Contemporan din cadrul Universității București. Premiată IDC, secțiunea Poezie (2012), scrie cronici de teatru, recenzii de carte, povestiri și poeme publicate ȋn diferite reviste. Pasionată de desen și spiritualitate.