Interviu cu Adriana Lisboa

  1. You were born in Brasil, you live in USA and you’ve spent some time in France and Japan. Your novels reflect this life in transit, as you have characters that are caught between two geographical spaces. Do you still have a place which you call “home”, or does it change every time you settle into a location or another?

I think we more or less need to think of a place as home, as a strategy of emotional survival. Since I’m in the US most of the time, have my little house here, it’s where my son goes to school etc, I tend to call the US home. But then again, every time I visit Brazil I tell people I’m going home… and in some places I visit I many times feel at home. Paris, for instance, where I resided 25 years ago struggling hard to make a living, and where I go quite often: every time I arrive there it’s a little bit like arriving in a sort of home.

Te-ai născut în Brazilia, locuieşti în SUA şi ai petrecut o perioadă în Franţa şi Japonia. Romanele tale reflectă această viaţă în mişcare: ai numeroase personaje care sunt prinse între două spaţii geografice. Mai ai un loc pe care să-l numeşti „acasă”, sau el se schimbă odată ce te stabileşti într-o parte sau alta?

Cred că ar trebui să ne gândim la un loc numit „acasă” mai mult ca la o strategie de supravieţuire emoţională. Pentru că locuiesc în SUA cea mai mare partea a timpului, pentru că am o căsuţă şi fiul merge la şcoală aici, consider că America este casa mea. Dar apoi, de fiecare dată când mă întorc în Brazilia, spun că mă duc acasă… şi în unele locuri pe care le vizitez am senzaţia că sunt, de fapt, acasă. De exemplu, Parisul, unde am locuit acum 25 de ani, unde am muncit foarte mult şi unde mă duc acum destul de des: de fiecare dată când ajung acolo mă simt ca şi cum aş fi acasă.

foto Lisboa1

  1. Your passion for literature started long time ago and you confessed somewhere that you wrote your first poems when you were nine. But afterwards you decided to get into a different career,  you obtained a BA in music at the University of Rio and continued this path, by performing jazz and teaching music. Was your return to literature a sort of rediscovery of an old passion, or have you actually never given up writing?

I have never given up. I still have some of the many, many notebooks I scribbled on as a teenager and when I was in college. There are poems, chronicles, beginnings of fictional pieces. But there was a moment, when I was 26 and worked teaching music and performing with different groups (Brazilian music, classical, contemporary, even with a theater group) when I decided to try my hand at writing a novel. My reasoning was if I were able to finish it and publish it I would have free time to write – as a professional writer. Working with music was consuming all my time and there was barely any left to do my informal writing. So becoming a professional was, I thought, a way to recover this.

Pasiunea ta pentru literatură a luat naştere cu mult timp în urmă. Mărturiseai undeva că ai scris primele poezii când aveai doar nouă ani, dar apoi ai ales o carieră diferită: ai obţinut licenţa în muzică la Universitatea din Rio şi după aceea ai continuat pe calea aceasta, cântând jazz şi predând muzica. Întoarcerea la literatură a fost ca o redescoperire a unei vechi pasiuni sau, de fapt, niciodată nu ai renunţat la scris?

Nu am renunţat niciodată. Încă mai am câteva dintre multele, multele caiete pe care am mâzgălit în adolescenţă sau în studenție. Sunt acolo poezii, cronici, începuturi de povestiri. Dar, la un moment dat, când aveam douăzeci și șase de ani, predam muzica şi cântam cu diferite grupuri  de muzică braziliană, muzică clasică sau contemporană, ba chiar activam şi într-o trupă de teatru, m-am hotărât să-mi încerc puterile şi să scriu un roman. M-am gândit că, dacă o să-l termin şi o să-l public, o să am timp să scriu – la modul profesionist. Lucrând în muzică, nu mai aveam deloc timp liber, nu mai aveam când să mă ocup de scrisul meu neoficial. Aşa că m-am gândit că, devenind o scriitoare profesionistă, aş putea recupera timpul acesta.

  1. It’s clear that you’ve turned writing into a profession. You write novels, short stories, poetry, books for children, academic papers (due to your post-graduate studies), but you also translate books from English and French. In which of these activities do you find yourself more and which of them brings you the greatest satisfaction?

Definitely, writing novels and poetry. They’re my true means of expression, and each genre serves  to a specific purpose. Poems are like pictures I take of a specific moment, even though I usually need to work on them a lot. And novels are long-time companions, beings I live with for years, and with whom I share a great part of my life. These are the two genres that bring me the greatest satisfaction and joy, but also challenge me and make me think and rethink who I am and what kind of sense I’m able to make of the world I live in. If any.

E evident faptul că ai făcut din scris o profesie. Scrii romane, povestiri, poezii, cărţi pentru copii, lucrări academice (datorită studiilor postuniversitare), dar traduci şi cărţi din engleză şi franceză. În care dintre aceste activităţi te regăseşti mai mult şi care îţi aduc cea mai mare satisfacţie?

Fără nici o îndoială, în scrisul romanelor şi al poeziilor. Ele sunt mijloacele mele de expresie şi fiecare gen îmi foloseşte unui scop anume. Pe de o parte, poeziile sunt ca niște fotografii pe care le fac în anumite momente, chiar dacă de obicei lucrez mult la ele. Romanele, pe de altă parte, sunt ca nişte prieteni pe termen lung, fiinţe alături de care trăiesc ani întregi şi cu care împart o bună bucată din viaţă. Acestea sunt formele de literatură care îmi aduc cea mai mare satisfacţie şi bucurie, dar şi cele care mă provoacă şi mă fac să mă tot gândesc cine sunt şi cum pot să percep sensurile lumii ce mă înconjoară. Dacă există vreunul.

  1. Do you think that when writing for children you have to obey different „game rules”, of  is it about entering a different kind of senstivity?

Definitely. And I need to be humble and respecful. I don’t think children’s books authors should try to convey ideas and to teach, I think they should just ignite their readers’ curiosity and imagination. But then again, I wrote books for children when my son was a child, and I used to read to him every single day. Now he’s fifteen, and I don’t see myself writing other books for children anytime soon. Maybe one day for my grandchildren…

Crezi că atunci când scrii pentru copii trebuie să respecți alte „reguli de joc”, sau trebuie, de fapt, să-ţi asumi un alt fel de sensibilitate?

Cu siguranţă. Şi trebuie să fiu ascultătoare şi respectuoasă. Nu cred că autorii de cărţi pentru copii trebuie să încerce să transmită cine ştie ce idei sau să ţină predici; cred că tot ce trebuie să facă este să stârnească imaginaţia şi curiozitatea cititorilor. Dar, ce-i drept, am scris cărţi pentru copii când fiul meu era mic şi obişnuiam să-i citesc în fiecare zi. Acum are cincisprezece ani şi nu mă mai văd scriind cărţi pentru copii prea curând. Poate într-o zi, când o să am nepoţi…

  1. In Symphony in White, a book that will soon appear at Univers Publishing House, there are two different images of Brasil. On the one hand, there is a rural Brasil, where the novel actually starts, and on the other hand there is Rio de Janeiro, with its hustle and bustle and „the strong smell of the ocean”. Have you lived on your own the both experiences? How important is for your novels the geographical settings? I know that in each of them there are certain specific locations where you set your stories.

Yes, I have. I grew up between Rio and a small farm my grandfather owned some 300 km from the city. Both places shaped me, I had a strong relationship with that rural landscape even though I was in Rio for most of the year. And of course I have too a very strong relationship with Rio itself. I think I’m a very visual person, so what I see (literally or in my imagination) is always important when building a novel or a story or a poem. Almost like I were a kind of visual artist who were trying to convey ideas and feelings through images. But then again, music is also important in what I write.

În Simfonie în alb, volumul care va apărea în curând la editura Univers, sunt două imagini diferite ale Braziliei. Pe de o parte este o Brazilie rurală, cu care romanul chiar începe, şi pe de altă parte este Rio de Janeiro, cu agitaţia sa şi cu „mirosul puternic al oceanului”. Ai trăit pe cont propriu ambele Brazilii? Cât de importante sunt pentru cărţile tale coordonatele geografice? Ştiu că în fiecare dintre ele alegi anumite locuri în care îţi plasezi poveştile.

Da, aşa este. Mi-am petrecut prima parte a vieţii între Rio şi o mică fermă pe care bunicul meu o avea la vreo trei sute de kilometri de oraş. Ambele locuri m-au influenţat, am avut o relaţie puternică cu acel peisaj rural, chiar dacă stăteam la Rio cea mai mare parte a anului. Şi, desigur, am fost foarte legată şi de Rio. Cred că am un simţ vizual foarte dezvoltat, pentru că ceea ce văd, în realitate sau în imaginaţia mea, este foarte important de fiecare dată când scriu un roman sau o poezie. Parcă aş fi un artist plastic care încearcă să-şi comunice ideile şi emoţiile prin imagini. Dar, desigur, şi muzica este la fel de importantă în ceea ce scriu.

  1. In a documentary about you, produced by Eduardo Montes-Bradley in 2012, you said that your personal experiences become instruments for your writing. Are there, in the stories of the two sisters, Maria Ines and Clarice, elements from your own biography?

Not specifically, but there is an archaic kind of taste to the passages of their childhood in the farm, and even though the story itself is purely fictional, this is a feeling I associate with my own personal experience in that part of Brazil. A sense of time that has stopped. There are bits of other things that I have lived scattered here and there, but they’re details, nothing particularly remarkable. 

Într-un documentar despre tine, realizat de Eduardo Montes-Bradley în 2012, spui că experienţele personale devine instrumente ale scrisului tău. Se regăsesc, în Simfonie în alb, în poveştile celor două surori, Maria Ines şi Clarice, elemente ale propriei tale biografii?

Nu în mod evident. Dar există un anumit miros al timpului trecut în pasajele despre copilăria lor petrecută la fermă, şi, chiar dacă povestea în sine este pură ficţiune, este un sentiment pe care îl asociez cu propria mea experienţă din acea parte a Braziliei. O senzație de timp oprit în loc. Dar sunt şi alte frânturi din ceea ce am trăit eu împrăştiate pe ici, pe colo; însă ele sunt mai degrabă detalii, nu sunt elemente evident biografice.

  1. What caught my eye in Symphony in White is the acuity with which you describe the psychological behaviour of the two sisters and the manner in which you build the tension between them or between their present and their past. Is it one of your habits to investigate human relationships around you or to closely analyse real people from which to take elements for you characters or are they built as the story grows?

I think my main subject has always been human relationships. I do try to observe them closely, but I also try to observe my own relationships in a very sincere and demystified way. This is something that of course doing psychotherapy helps a lot with…

Ce mi-a atras atenţia la Simfonie în alb este acuitatea cu care urmăreşti psihologia celor două surori şi maniera în care construieşti tensiunea dintre ele, sau dintre prezentul şi trecutul lor. Obişnuieşti să analizezi relaţiile interumane din jurul tău, să faci studii de caz pe oameni reali de la care să preiei elemente pentru personajele tale? Sau acestea sunt conturate odată ce naraţiunea evoluează?

Cred că în centrul textelor mele s-au aflat întotdeauna relaţiile interumane. Încerc, într-adevăr, să le observ de aproape, dar mă străduiesc, totodată, să-mi analizez propriile relaţii într-un mod sincer şi cât mai obiectiv. Iar la acest lucru ajută foarte mult şi psihoterapia…

Lisboa2

  1. Symphony in White is an unusual combination between a strong conflict and an almost lyrical discourse, paying attention to shades and details, exactly like in Whistler’s painting which inspired the name of the novel. And this combination attracted both the members of the jury that offered you Jose Saramago Prize and the large public, your book being translated into many languages. Do you have in mind an „ideal reader” (as Umberto Eco named it) when you write, do you have a specific public to whom you address your stories or is your creation stage independent from its readers’ response?

My books probably do attract a certain kind of reader, a certain audience, rather than other – for instance, people who love fast-paced thrillers or adventure books may not like what I write. But when I do write I’m not thinking about the readers’ response. It’s a very private and intimate process, and when the book is finished and gets published an entirely different process takes place: its travels, its communication with others. It’s almost like, in a sense, raising a child and then one day having him or her leave home and go see the world, and whatever happens nexts is no longer up to me.

Simfonie în alb este o combinaţie puţin obişnuită între o intrigă puternică şi un discurs infuzat de lirism, atent la nuanţe şi detalii, exact ca în tabloul lui Whistler care a inspirat numele romanului. Iar această alăturare a atras atenţia atât juriului care ţi-a oferit premiul  José Saramago, cât şi publicului larg, cartea fiind tradusă în mai multe limbi. Atunci când scrii ai în vedere un „cititor ideal”, cum îl numea Umberto Eco, te adresezi unui anumit public, sau faza de creaţie e independentă de receptare?

Probabil că romanul meu atrage un anumit cititor, se adresează unui public anume, în detrimentul altuia – de exemplu, s-ar putea să nu le placă celor care citesc thrillere pline de acţiune sau cărţi de aventură. Dar atunci când scriu efectiv, nu mă gândesc la o receptare imediată. Este un proces personal, foarte intim, şi abia atunci când cartea este gata şi este publicată începe un alt traseu: călătoreşte dintr-un loc în altul, intră în dialog cu alte cărţi. Este, într-un fel, ca atunci când creşti un copil şi într-o zi el trebuie să plece de acasă ca să cunoască lumea şi, orice se întâmplă după aceea, nu mai depinde de mine.

  1. As we reached this point, do you have any special habits or routine when you write?

I don’t, but I’m a morning person. My mind has to be rested and as unclouded as possible for me to get some proper work done. Ernest Hemingway once said that one should write drunk and edit sober; I would never be able to follow his advice. But I do think the creative process itself is a kind of drunkenness. We write under the influence. What I usually do is that after my son leaves for school and the house is quiet I grab a cup of coffee and I just dive into my writing, without any further rituals. Sometimes I take a break, go for a run with my dog, eat, and may come back to writing, or it may have been already enough for the day. So I’ll work on other things that don’t require me to be as focused and involved.

Că tot am ajuns în această zonă, ai tabieturi atunci când scrii?

Nu am, dar sunt o persoană matinală. Ca să pot să scriu, trebuie să am mintea odihnită şi să fiu cât mai relaxată. Ernest Hemingway zicea odată că trebuie să scrii când eşti beat şi să corectezi când eşti treaz; nu aş putea niciodată să-i urmez sfatul. Dar cred, însă, că actul creativ în sine este ca un fel de beţie. Scriem mânați de inspiraţie. Ceea ce fac eu de obicei este ca, după ce fiul meu pleacă la şcoală şi în casă se face linişte, să îmi iau o ceaşcă de cafea şi să mă cufund în scris pus și simplu, fără alte ritualuri. Câteodată mai iau câte o pauză, ies să alerg cu câinele sau mănânc, iar apoi fie mă apuc din nou de scris, fie o las pe altă dată, fiind suficient pentru ziua aceea. Şi fac alte lucruri care nu necesită să fiu atât de concentrată și de implicată.

  1. Right at the beginning of the novel translated into Romanian, there is a quotation from a Marguerite Duras’s text. You speak about her in the 2012 documentary as well. Is she a writer that inspires you? What other writers do you feel close to, who are your favourites? Maybe the ones whose books you’ve translated into Portuguese?

Yes, Marguerite Duras was very present in my life at a certain point. I admire her work a lot. But influences do change with time, I guess. Last year’s literary influences may not be the same for me as this year’s. But to give you a list, I would definitely mention Brazilian authors Machado de Assis, Guimarães Rosa, Manuel Bandeira, and also Portuguese Nobel-winner José Saramago. In the English language, contemporary prose and poetry authors such as Paul Harding, W. S. Merwin, but also Emily Dickinson, and so many others. In other languages, Primo Levi, Marguerite Yourcenar, Hermann Hesse, Yasunari Kawabata…

La începutul romanului tradus în româneşte apare un fragmentat citat din Marguerite Duras; de ea aminteşti şi în documentarul din 2012. Este o scriitoare care te inspiră? De cine altcineva te simţi apropiată dintre scriitori, care îţi plac? Poate cei pe care i-ai şi tradus în portugheză.

Da, Marguerite Duras a fost foarte prezentă în viaţa mea la un moment dat. Îi admir mult opera. Dar, nu știu, cred că influenţele se schimbă o dată cu trecerea timpului. Ceea ce m-a inspirat literar anul trecut e posibil să nu mai acționeze în aceeași măsură și anul acesta. Dar ca să îţi dau nişte nume, trebuie să-i menţionez pe scriitorii brazilieni Machado de Assis, Guimarães Rosa, Manuel Bandeira şi, de asemenea, pe autorul portughez  câştigător al Premiului Nobel, José Saramago. Dintre cei care scriu proză şi poezie contemporană în engleză îmi plac Paul Harding, W. S. Merwin, dar şi Emily Dickinson şi mulţi alţii. Din alte literaturi, Primo Levi, Marguerite Yourcenar, Hermann Hesse, Yasunari Kawabata…

    11. Univers Publishing House translated into Romanian many South-American writers, being interested especially in the Brasilian ones. How do you see the condition of the contemporary Brasilian literature? Are there readers interested in the writers of the last 20 years? Which is the status of young Brasilian literature in USA or in the countries where you’ve traveled?

We’re a land of many voices, as the slogan at our pavillion at the Frankfurt Book Fair went. Unfortunately, this myriad of styles and subjects tends to be flattened out when books leave Brazil to be published in other countries. By this I mean that many times international publishers are interested only in Brazil as a cliché, the whole samba-football-beach kind of thing, or urban violence and drug wars in the big cities. That’s what I have seen. So I applaud publishers like Univers, who are willing to show this multifaceted version of a country as big as Brazil instead.

Editura Univers a tradus în româneşte mulţi scriitori sud-americani, fiind interesată în special de cei brazilieni. Tu cum vezi starea în care se găseşte literatura braziliană contemporană? Există un public deschis faţă de scriitorii ultimilor douăzeci de ani? Care e statutul literaturii braziliene tinere în SUA sau în ţările cu care ai avut contact?

Suntem un ţinut cu multe voci, cum spunea sloganul pavilionului nostru de la Târgul de Carte de la Frankfurt de anul acesta*. Din păcate, această diversitate se uniformizează atunci când cărţile părăsesc Brazilia, pentru a fi publicate în alte ţări. Vreau să spun că mulţi editori internaţionali sunt interesaţi de Brazilia doar ca un clişeu, cu toată nebunia asta cu samba-fotbal-plaje, violenţa din oraşe sau conflictele legate de droguri. Asta e ceea ce am observat. Aşa că apreciez editurile precum Univers, care sunt interesate să arate această versiune plurivalentă a unei ţări la dimensiunile Braziliei.

 

  1. After a period of more than 50 years in which Romanian literature was confined to the national frontiers by the Communist system, our cultural institutions started a process of internationally promoting the contemporary Romanian writers. Have you heard in USA or in Brasil any echoes of Romanian literature?

This is still something that pretty much remains to be discovered, for me, and around me as well. We think Herta Müller but she doesn’t really count, since she was born in Romania but is German and writes in German. Another name is Svetlana Carstean, that I personally discovered almost by chance. And of course writers from another generation who left Romania, like Ionesco and Cioran. But we definitely need to know more of contemporary authors.

După o perioadă de mai bine de 50 de ani în care literatura română a fost claustrată de sistemul comunist, s-a început şi la noi o promovare internaţională a scriitorilor români contemporani. Au ajuns până în America sau în Brazilia ecouri ale literaturii române?

Literatura română e încă un domeniu care mai trebuie descoperit. Îmi vine în minte Herta Müller, dar nu prea intră în categoria aceasta, de vreme ce ea doar s-a născut în România, dar a scris în germană şi este cetăţean german. Un alt nume la care mă gândesc este Svetlana Cârstean, pe care am cunoscut-o personal, aproape din întâmplare. Şi, desigur, sunt scriitorii din alte generaţii, care au părăsit România, precum Ionesco sau Cioran. Dar, cu certitudine, ar trebui să aflăm mai mult despre scriitorii contemporani.

 

  1. Your latest book, Hanoi,  was released exactly this year. Which are your future projects? Will you continue on the paths you’ve started, or have you discovered a new passion which you can share with your public?

This year I worked on a volume of poetry, collecting the poems I had written over the last two years. It will be my first book of poetry. And now that it’s done (and due to come out in Brazil in April) I’m ready to go back to fiction, and have the initial ideas for a new novel that I plan on start writing soon. It was important, though, to take this break. I also decided to translate a brilliant novel by Zimbabwean author NoViolet Bulawayo, We Need New Names, shortlisted for the Man Booker Prize. I had stopped translating but an editor in Brazil invited me to do this one and I couldn’t resist…

Cea mai recentă carte a ta, Hanoi, a apărut chiar anul acesta. Care sunt proiectele tale viitoare? Vei continua în direcţiile pe care ai mers până acum sau ai descoperit o nouă pasiune pe care să o împărtăşeşti cu publicul tău?

Anul acesta am lucrat la un volum de poezii, adunând poeziile pe care le-am scris în ultimii doi ani. Va fi prima mea carte de poezie. Şi acum că e gata (o să apară în Brazilia în aprilie), sunt gata să mă întorc la ficţiune şi să pun cap la cap ideile iniţiale pentru un roman de care mă gândesc să mă apuc în curând. Însă mi-a prins bine această pauză. M-am hotărât, de asemenea, să traduc un roman excepţional al  unei scriitoarei din Zimbabwe, NoViolet Bulawayo We Need New Names, care a fost nominalizat anul acesta pe lista scurtă la Man Booker Prize. Mă lăsasem de traduceri, dar o editură importantă din Brazilia mi-a făcut această ofertă pe care nu am putut să o refuz.

 

  1. Thank you for answering my questions and good luck in your future plans.

Thank you 🙂

Îţi mulţumesc că ai acceptat să răspunzi la aceste întrebări şi îţi urez succes în planurile tale viitoare.

Eu îţi mulţumesc.

 

 

*Adriana Lisboa s-a numărat printre cei 20 de scriitori brazilieni care au fost invitați să își prezinte opera, să participe și să fie promovați în evenimente dedicate la Târgul Internațional de carte de la Frankfurt, Brazilia având în acest an statutul de invitat de onoare.

 

Un realizat de

sursa foto: Carlos LuzDaniel Mordzinski

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 62