Unul dintre evenimentele anului în Vama Veche, Folk you. Florian Pittiş, reuşeşte să facă două lucruri: să umple Vama până la buză cu oameni şi maşini, motoare şi toate neamurile de Bubico şi Rex şi să mă scoată din minţi, cu o organizare haotică. Cu poporul gălăgios, scăpat la mare ca elevii în vacanţă, încercând să înghesuie totul într-un week-end (mâncare, băutură, zbânţuială nocturnă, plajă, somn pe apucate) mă împac destul de bine. Mă fascinează vibraţia generală pe care o produce o masă de oameni hotărâţi să nu rateze şi să nu ierte nimic.
Pe de altă parte, cu lipsa de seriozitate specifică evenimentului anual nu prea mă împac deloc. Unii artiştii nu cântă doar cu câteva minute sau o oră întârziere, ci ratează chiar şi ziua de pe afiş, iar când vin, aşa cum a făcut Florin Chilian, arborează o mutră uşor plictisită şi mai aruncă o insultă-două către public, să-şi asezoneze reprezentaţia cu ceva scandal. O fi el, evenimentul, simbolul rezistenţei sociale ş.a.m.d. (las spaţiu liber pentru toate clişeele care vă vin în minte pentru un eveniment care nu se construieşte logic şi unitar în jurul conceptului de bază, aşa cum m-aş fi aşteptat, ci aruncă o serie de nume pe un playlist, pe principiul „cântă frumos şi o lălăie lent? Deci e folk, oricum boborul nu se prinde”), dar nu văd de ce trebuie să fie şi „picant” pe spinarea publicului. E drept, mie una mi-a convenit că nu s-a respectat întocmai conceptul şi m-am bucurat de scăpări cum a fost concertul Taxi de aseară (care poate fi catalogat oricum, numai folk nu se cheamă) şi nu mă identific nici cu mişcarea de rezistenţă prin folk (cea mai evidentă formă de abandon, nu de rezistenţă), nici cu genul în sine (o chestiune personală, subiectivă), dar să o aduci pe Paula Seling pe scenă şi să îi zici publicului „here, folks, this is folk” nu mi se pare o idee inspirată.
Am avut totuşi un moment revelator pentru vremurile mele vechi şi pentru acele
vremuri vechi, pe care ar trebui să le evoce Folk you. Sâmbătă seară, Mircea Baniciu & friends (gaşca veche marca Phoenix şi Colibri) au rupt scena în două, cu un album care mi-a marcat adolescenţa şi pe care nu l-am mai auzit de 10 ani: Cantafabule, 1975. Pe lista mea personală de preferinţe şi slăbiciuni, Cantafabulele sunt undeva în top 5, un album-metaforă genial, cu versuri semnate de Şerban Foarţă şi Andrei Ujică. Dacă ar fi să definesc cumva mişcarea de rezistenţă prin muzică, aş face-o printr-un singur cuvânt: Cantafabule. Şi a ucis mulţimea de pe plajă balaurul (referinţă evidentă la înlăturarea regimului comunist) şi a cântat în cor „Soră, pasăre-n alb, psihi-mu,/harnic, darnic duh,/patemi, boala şi chin, ia-le tu:/Du-le în văzduh!” Nota zece, fără rezerve, lui Ovidiu Lipan Ţăndărică, pentru un solo de tobe care ne-a fiert sângele în vene şi am trecut cu bine şi peste ploaia care a picat ca turnată cu găleata, fix când Baniciu începuse să cânte „Locuinţa mea de vară e la ţară….”
În concluzie, pentru că mi-am terminat cafeaua şi mă cheamă nisipul pentru o sesiune de lene constructivă, Folk you, fără a fi un eveniment rău sau complet nereuşit, îşi poartă numele mai mult de formă şi e de fapt un melanj de simboluri şi de oameni care au reprezentat ceva la un moment dat, pentru un public melancolic şi topit de soare. Poesis a ucis nenorocita de vrabie, într-un final, iar canarul galben e la fel de trist.
SemneBune, ai legătura!
A.
Sursa foto: iconcert.ro