Două știri mi-au atras atenția la finalul săptămânii și m-au pus pe gânduri: brațul de medalii de aur, argint și bronz adus de elevii români, de la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară Tuymaada (Federația Rusă) – Moldova mea a fost foarte bine reprezentată (mulțumesc Suceava, Iași și Bacău) și cele trei medalii de bronz aduse de elevii români, de la Olimpiada Internațională de Biologie. Pentru a înțelege fenomenul, Olimpiada de la Tuymaada înseamnă 4 probe (informatică, matematică, fizică şi chimie) și vreo 150 de participanți, iar Olimpiada Internațională de Biologie înseamnă aproximativ 240 de creiere din 60 de țări.
Las la o parte plânsul de milă patriotard și încerc să pun lucrurile în perspectivă. Cele două competiții au dezvăluit că există 14 resurse umane de primă mână, care trebuie utilizate cu cap, în cele cinci domenii esențiale. Ce ar însemna asta? Să aruncăm o privire la un prim scenariu: o bursă de studii decentă, care să le permită să urmeze cursurile facultăților de profil dintr-unul din orașele mari ale țării (cazare, masă, materiale de studiu, transport etc. etc. pentru cei din provincie). Într-un scenariu și mai bun, o companie isteață, cu un departament de cercetare și dezvoltare vine cu un program de motivare pe măsură, în urma căruia să obțină angajați devotați (măcar timp de 5 ani regulamentari), pe care să îi poată stoarce de idei. Sună rău și capitalist, dar toată lumea câștigă și se întâmplă aici. Evident, înainte de a scrie acest articol, mi-am puricat sursele și nu pot spune că lipsesc programe de susținere a educației universitare și postuniversitare și de integrare pe piața muncii, dar prezența lor este destul de timidă, iar din perspectiva strategiei pe termen lung, acestea asigură continuitate, pentru a determina competitivitatea între elevi. Una este să fii o minte strălucită și să ai baftă de o bursă care să îi scape pe părinți de creditul de nevoi personale, alta este să fii o minte strălucită și să ai cel puțin o opțiune care să îți asigure stabilitate pe parcursul studiilor, pentru care să te lupți să fii cel mai bun.
Pe de altă parte, în ultimele luni, am tras cu urechea la una dintre cele mai lucrative instituții de învățământ din țară, Academia de 
Științe Economice din București. Cinstit vorbind, dată fiind denumirea instituției, ar fi fost culmea să nu aibă simț practic suficient de dezvoltat încât să nu transforme educația într-o afacere. ASE se bucură din plin de introducerea sistemului de învățământ de tip Bologna (3 ani, program de licență, alți doi, program de master – diverse categorii – cu taxe anuale respectabile). Al doilea scenariu pe care vreau să îl luați în considerare este următorul (spre deosebire de primul, descris mai sus, al doilea scenariu este real): un student la cibernetică se angajează în ultimul an al programului de licență la o companie din domeniu, își reorganizează programul și viața astfel încât să nu rateze cursurile. Învață și capătă experiență la locul de muncă, devenind ușor-ușor, o resursă umană viabilă. Academia solicită ca studenții săi să parcurgă 90 de ore de practică, la una dintre companiile din programul de parteneriate încheiat cu facultatea. Scopul teoretic ar fi fost ca prin aceste ore de practică (să le zicem ”internship-uri” dacă vrem să fim fistichii), studenții să se adapteze la cerințele pieței, iar companiile să își pregătească viitorii angajați și să aibă de unde selecta ulterior. Toate bune și frumoase până aici. Studentul nostru care i-a luat-o înainte Academiei, integrându-se pe piața muncii ca un adult responsabil ce este, își prezintă situația și solicită să aducă adeverință de practică de la locul de muncă (pe lângă orele de curs, orele de la birou, care încep foarte devreme pentru a le putea face pe toate într-o zi, cele 90 de ore de practică sunt deja un efort uriaș). Răspunsul vine sec: compania nu face parte din programul de parteneriat. Cu alte cuvinte, faptul că studentul acumulează experiența necesară nu este suficient sau relevant; acesta trebuie să primească botezul companiei-partenere, chiar dacă acest lucru înseamnă să petreacă 90 de ore într-un loc în care nu face, practic, nimic și este lăsat în plata lui. Toată lumea este fericită, studentul nu visează decât să scape de protocol și să se întoarcă la partea productivă a vieții lui. Privind lucrurile și din altă prismă, dacă nu s-ar fi angajat, studentul nostru ar fi terminat programul de licență cu un morman de cunoștințe teoretice și zero experiență de lucru care să îl ajute.
Avem două scenarii. În cazul primului scenariu, forța de muncă de foarte bună calitate ar fi garantată, cu un nivel de investiție neglijabil în comparație cu valoarea obținută. În realitate, elevii cu astfel de rezultate îmbrățișează perspectivă emigrării fără mari regrete. Vestul plătește bine pentru astfel de oameni, la toate nivelurile: universități, programe postuniversitare, companii. Efectele celui de-al doilea scenariu sunt evidente: neconcordanță între partea teoretică și componenta practică a problemei, programe slab administrate, dar profitabile (nu pentru studenți). Nu ating subiectul sistemului de stat. Aș deschide o cutie a Pandorii pe care nu prea știu cum să o închid la loc. Mă orientez către sistemul privat, pentru că mă gândesc că pe el îl doare mai tare să angajeze oameni nepregătiți sau să nu aibă de unde alege.
P.s. Știu că e vară, e sezon de lene și de lecturi ușoare, de cafea, dar fie-vă milă: e și sezon de olimpiade, bacalaureat, admitere, care ne ”doare” și ne anunță cine ne va plăti pensia.
A.