Despre eroii de lângă noi

Toată lumea are nevoie de eroi. Dacă uitasem acest detaliu, mi l-am reamintit cu drag, acum câteva zile, la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului. Şi mi-am reamintit şi de faptul că, uneori, cinismul (considerat adesea realism ultrainformat), poate fi înlocuit de un moment blând de umanitate, de o apologie a eroismului care, în forma sa reală, trece neobservat de portavoci, media şi zgomot. Sună pompos şi ne ferim de vorbe mari, dar printre noi se află eroi, oameni care în metrul lor pătrat schimbă lumea, cresc oameni, construiesc caractere.

Mi-am revăzut clasa, profesorii, liceul, care părea al naibii de mic şi mai puţin impozant decât acum 10 ani. Mi-am revăzut Moldova care are, cu certitudine, alte unităţi de măsură a timpului, faţă de capitală. M-am reîntors cu un pic de emoţie şi cu poftă de palavre domoale (moldovenească şi ea), în timp, printre oameni care au fost eroii mei, care sunt eroii mei în continuare şi pe care simt că trebuie să îi onorez cumva.

Picture 113Primul e omul în jurul căruia, la reuniune, elevii, ditamai adulţii acum, s-au strâns ca puii în jurul cloştii, fiecare căutând cele câteva minute de atenţie şi afecţiune, pentru că domnul profesor de română trebuie să îşi aducă aminte de momentul în care „m-aţi ascultat trei zile la rând şi mi-aţi pus trei de trei pentru că nu am bănuit că o să mă prindeţi” şi momentul în care s-a făcut luntre şi punte şi a mai obţinut o oră de gramatică în plus pe săptămână, pentru că programa nu era suficientă pentru noi, umaniştii care dădeau admitere la facultăţi cu examene la limba şi literatura română de toată frumuseţea. Fără excepţie, oricât de răi, rebeli, energici sau delăsători au fost la un moment dat, elevii domnului profesor de română au lăsat garda jos pentru un om care scosese literatura din canon şi o adusese aproape de noi, cititorii (începători, pe vremea aceea), şi ne demonstrase că gramatichia are logică, există un algoritm şi regulile sunt simple. Am şi acum în birou caietele de gramatică din liceu şi, deşi biblioteca mi-e burduşită de culegeri, tomuri întregi, când mă bâzâie o nelămurire, mă întorc la caietele mele de gramatică, roase, şterse, scrise în zeci de culori, din care mi-am tras energia şi care m-au determinat să îmi transform munca în pasiune. Am iubit fiecare oră de română, care ne-a curăţat de platitudinile şi lemnoşeniile din manuale şi programe, învăţându-ne să gândim cu capul nostru, nu cu al inspectoratelor, să citim cu pasiune şi să  ne asumăm responsabilitatea pentru deciziile şi faptele noastre. Lucruri elementare.

Al doilea, un om subţire şi fără stare, aproape neschimbat în 10 ani (sau, mai curând, 14, cam de când am aterizat în cămin cu geanta în spate, Remus Lupuo tonă de energie şi de planuri, fără să am habar de mine, cu buletinul în mână), fumător înrăit şi cafegiu pe măsură.  Conduce un cămin de elevi zurlii şi un ONG de oameni mişto, de când îl ştiu eu, de când îl ştie mama… Generaţii întregi de oameni care au intrat şi au ieşit din Căminul Ferdinand şi din Veniţi cu noi, au învăţat, au chefuit, au urcat pe munte şi au aflat cum se construieşte viaţa din piese mici şi multe, puse cap la cap cum trebuie. De ani de zile, ştie tot ce mişcă în cataloagele locatarilor săi, pe munte, în vieţile oamenilor care se adună volens (nolens până cresc şi capătă discernământ) în jurul său. Dacă îl întrebi ce face, răspunsul e lung cât o zi de post pentru că sunt atâtea lucruri de făcut, iar cele 24 de ore nu sunt suficiente pentru câte competiţii, ieşiri la curăţat lumea în care trăim, munte, munte, chitară, lecţii, adolescenţi-problemă a căror energie trebuie canalizată cumva, pentru că e materie primă excelentă, dacă e utilizată isteţ. Şi-l vezi cum nu stă locului, cum ceva trebuie constant pregătit, reparat, îmbunătăţit, înfrumuseţat. Totul se face cu simplitate, fără vorbe mari şi preţiozităţi inutile, pentru că aşa trebuie, e în natura lucrurilor. Şi apoi, oameni ca mine, plecaţi care pe unde poate, se întorc după ani, intră în cămăruţa multifuncţională a omului-orchestră, cu sutele de trofee, fotografii fenomenale ale unor locuri atât de aproape de noi, pe care le-am ignorat cu anii, îşi beau cafeaua şi îşi fumează ţigara, cu un strop de stângăcie (deh, în liceu, nu aveai voie şi îţi cam îngheţa sângele în vene când te prindea), gândindu-se că tare e bună cafeaua la fierbător şi că e bine acasă, de oriunde ar veni.

Toată lumea are nevoie de eroi, iar aceştia nu întârzie să apară când le este necesară prezenţa. Discreţi şi devotaţi, lasă în urmă repere stabile, de care nu ne putem lipsi. E drept, articolul de faţă a fost scris într-un moment de melancolie, dar trebuie să recunosc meritele unor oameni care au trecut peste sistem, tăieri de buget, schimbări de mentalitate şi percepţie şi, în metrul lor pătrat, au schimbat lucrurile. În fond, la asta se rezumă totul, nu? Să fii exemplar în metrul tău pătrat şi să te poţi felicita în gând, când tragi obloanele.

A.

 

Foto: Roxana Gherghel (1), Adrian Iordache (2)

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Banciu

Andreea Banciu
Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.