Nu îmi place să scriu articole cu ţâfnă, dar aşa mă mănâncă degetele câteodată, încât nu mă pot abţine. Aveam ceva de împărţit cu deontologia, aici, acum câteva luni. Meciul nu se încheie şi mi se tot ridică mingea la fileu. Ultima găselniţă: clientul nostru, stăpânul nimănui.
Obţin acum ceva vreme aprobare de la conducere să mă interesez de nişte cursuri de limbă polonă, întru binele 
afacerii şi progresul meu profesional. Toate bune şi frumoase, entuziasmată până peste cap, mă apuc de căutat pe Internet (curtea de joacă a tuturor nebunilor care au ceva de spus), descopăr câteva (puţine) centre şi mă apuc de cercetat: aflu că Institutul Polonez îşi ţine cursurile la Universitatea Bucureşti şi, din experienţele repovestite online ale cursanţilor, înţeleg că polona se predă prin … polonă vorbită cu mâinile. Să ne închipuim, deci, cum aş învăţa eu lucruri fascinante despre o limbă care sună cam aşa: Podróżowanie samolotem pozwala szybko i wygodne dostać się do największych polskich miast (nu mă întrebaţi ce am scris, am preluat textul de pe site-ul oficial de prezentare a Poloniei şi bănuiesc că e vorba de transporturi), de la un profesor care nu reuşeşte să îmi ofere corespondent în română (sau engleză, dacă e să fiu fistichie). Declinări, conjugări, acord sunt deja termeni care ies din discuţie!
Continui cercetările şi (re)descopăr un centru de limbi străine care se mândreşte cu vreo 20 de ani de experienţă în domeniu, dar care nu mi-a inspirat niciodată încredere (prea multă publicitate ridică, totuşi, câteva semne de întrebare). Îmi iau inima în dinţi, sun şi încep să explic cât pot eu de clar de ce am nevoie: un curs unu la unu, de limbă polonă, în urma căruia să pot utiliza practic limba şi să dau un examen pe baza căruia să mi se recunoască abilităţile lingvistice (deh, vreau, nu vreau, se cere şi certificatul). Stupoare, astfel de examinare nu este asigurată şi, dacă sunt cuminte, primesc un certificat de participare. Insist asupra subiectului, pentru că vreau să am ocazia de a-mi testa cunoştinţele, şi aceeaşi voce blazată confirmă din nou, uşor exasperată, că certificatul de participare este singura formă de confirmare a abilităţilor căpătate. Fie, îmi zic, voi învăţa şi voi da separat examenul pentru certificatul ECL şi vedem mai departe. Solicit primirea unei oferte complete, care să conţină structura cursurilor, până la nivelul intermediar, preţul acestor cursuri, indicaţii referitoare la profesor (CV, referinţe etc.) şi materiale utilizate. Primesc un mail cu un ataşament în format word, care cuprinde fix 4 rânduri. Începe cu „Bună ziua”, continuă cu „În principiu,” şi mă informează (foarte) pe scurt că un modul presupune 32 de ore de curs (am dedus că e vorba de 32 de ore, textul precis era „32 de lei”) care, tot în principiu, costă atât (X), o sumă deloc neglijabilă. Mă întreb stupefiată cum pot da eu mai departe „oferta detaliată”, fără să mi se râdă în faţă.
Într-un final, obţin oferte decente din perspectiva prezentării, de la două centre de limbi străine, la care interlocutorii mei mă ascultă şi stabilesc detaliile ofertei, împreună cu mine, aşa cum face o instituţie profesionistă. Mi-a luat o săptămână să descopăr cele două centre şi nu mă pot abţine să mă întreb: cum se poate ca un centru educaţional particular să dea dovadă de o crasă lipsă de profesionalism? Pot să înţeleg (fără să aprob) inerţia şi apatia din sistemul de stat. M-am ciocnit de ea şi, deşi nu îmi place s-o recunosc, mă gândesc serios să deschid un fond de studii pentru copiii mei şi să îi trimit în străinătate, în momentul potrivit. Nu pot, în schimb, să înţeleg lipsa de atenţie şi de respect faţă de clienţii (posibili) interesaţi de un curs şi dispuşi să plătească sume care nu sunt modice, pentru o formă de educaţie. Pe de altă parte, cum se face că, într-un oraş de talia Bucureştiului, capitală europeană, am reuşit să obţin abia două oferte respectabile, cu chiu cu vai, după o săptămână de căutări şi piste false (din nou, trăiască Internetul şi căile sale sinuoase!)
În perioada facultăţii mele, nu reuşeam să înţeleg de ce ar vrea studenţii să plătească taxe piperate pentru a se înscrie la facultăţi particulare, la care examenul final nu era rezultatul unui semestru de studiu, ci al „învăţării” testelor grilă, primite cu 2-3 zile înainte de data examinării. E drept că tendinţa ultimilor ani, în România, în sistemul de învăţământ privat şi public, a fost aceea de a acumula diplome/atestări/certificări, cu scopul de a umple un cv frumos periat. Totuşi, chiar se poate ignora cu atâta uşurinţă faptul că aceste diplome/atestări/certificări ar trebui să fie acordate pentru cunoştinţe solide, altfel cineva „se prinde” de falsul grotesc? Instituţii de tipul celei descrise mai sus se bazează pe acest gen de comportament, în fond. Dacă spun că e tipic românesc să ne furăm căciula, voi fi politically incorrect?
Între timp, săptămâna viitoare voi avea primul curs demonstrativ de limbă polonă pentru că unul dintre centrele de limbi străine mi-a pus la dispoziţie acest lucru, pentru a mă familiariza cu profesorul şi pentru a realiza dacă este posibilă o comunicare utilă între mine, adultul doritor de cunoaştere, dar căpiat de 8 ore pe zi de muncă, şi profesorul de limba polonă. O astfel de atitudine ar trebui să fie regula, nu excepţia. Pe filieră publică sau privată, educaţia nu ar trebui să facă rabat de la calitate şi, în fond, cursantul/studentul este un client cu aşteptări şi cerinţe, de la care, la rândul său, furnizorul are aşteptări/cerinţe.
În spiritul bunei educaţii, vă salut!
A.
Sursa foto: www.dreamstime.com