„Misiunea Street Delivery este aceea de a reinventa si de a intari rolul structural pe care spatiul public il joaca in viata locuitorilor cetatii, prin convertirea peisajului urban in spatiu viu.” (http://www.streetdelivery.ro/street-delivery) Aceasta e premisa de la care s-a plecat când a fost creat şi aplicat conceptul Street Delivery. Un principiu bun, cu potenţial excelent din punct de vedere social şi educaţional, de care aş fi zis că Bucureştiul are mare nevoie. Primii ani au atras public numeros, din varii zone sociale şi profesionale, aşa cum ar fi trebuit: tineri, bătrâni, oameni de culori diferite şi cu preocupări diferite care se întâlnesc într-un spaţiu neconvenţional (m-am obişnuit rapid cu terminologia) şi reinventează relaţiile sociale prin creativitate. Cam acestea ar fi aşteptările.
S-a întâmplat ceva pe traseu, iar ultima ediţie a Street Delivery, urmată de Train Delivery (sâmbătă, 29 iunie 2013, Gara de Nord, linia 14) a fost cel puţin dezamăgitoare. Mă aşteptam la un concept coerent, concretizat în activităţi care să atragă publicul, iar oamenii să fie prietenoşi şi calzi, oameni care adună în jurul lor oameni de toate vârstele, reinventând spaţiul public. Ei bine, am dat peste câteva tarabe răzleţite, înconjurate de câţiva oameni plictisiţi, cu un aer apatic şi feţe de intelectuali blazaţi, care nu au nici un chef să fie acolo. Siglele erau prezente, oamenii nu. E drept, nici blogosfera nu a fost foarte supportive, anul acesta. Părea că abia aşteaptă o eroare şi ocazia de a trage cu dinţii de hipsterii, boemii, visătorii şi ciudaţii Bucureştiului, ceea ce au şi făcut.
La Train Delivery, lucrurile au fost şi mai triste, pentru că am fost complet depăşită de concept. Iniţial, m-am suspectat de ignoranţă şi am 
încercat să înţeleg fenomenul în profunzime, dar în continuare pot doar să îl rezum astfel: două vagoane extrem de vechi, al căror scop părea a fi acela de a restabili utilitatea unui spaţiu perimat, prin artă, dar care te frapau prin mirosul înţepător (aproape insuportabil) şi mizeria cruntă din compartimente (am mers cu personalul, ani de zile – vremuri memorabile inclusiv din punct de vedere olfactiv, dar nu mirosea a grajd); panoul de confesiuni al Revistei Sub25, o iniţiativă care mi-a plăcut iniţial, dar în urma căreia, panoul devenise un fel de perete în toaleta unui bar, unde „mimi dă limbi… sună la 0744…” (iertaţi-mi vulgaritatea, nu am găsit altă rimă). Mi-a plăcut partea cu denumirile staţiilor şi cele două puncte care ofereau realmente plus de info, despre castelele din România şi Parcul Natural Urban Văcăreşti. Publicul, o masă compactă dintr-o categorie de vârstă care avea nevoie de muult mai multă informaţie pentru a înţelege ce simbolizează vagoanele mizere şi Mirabela Dauer de pe fundal şi care este diferenţa între o haltă şi o staţie de tren.
Ce nu a mers cu Train Delivery? Câteva detalii elementare ar fi schimbat faţa evenimentului. 1. Mediatizarea unui astfel de eveniment ar fi trebuit să fie ceva mai amplă şi mai apropiată de oameni. 2. Publicul-ţintă ar fi trebuit stabilit cu ceva mai multă atenţie. Dacă evenimentele vizau melancolicii, nu au fost suficient de bine mediatizate pentru o astfel de categorie socială. Dacă scopul Train Delivery a fost acela de a purta publicul tânăr şi necunoscător în timp, atunci evenimentul a fost un pic cam prea subtil pentru această categorie de vârstă şi cam lipsit de referinţe. 3. Având un specific mai pronunţat decât Street Delivery (care este un pic mai generic din perspectiva tematicii), Train Delivery ar trebui să îşi definească mai clar obiectivele, pentru că prima sa ediţie mi-a părut incoerentă şi fără prea multă substanţă.
Nu sufăr de naţionalism exacerbat, dar sâmbătă nu am putut trece peste faptul că orice străin care avea drum prin Gara de Nord şi venea la eveniment între două trenuri, nu ar fi înţeles mare lucru şi s-ar fi minunat de cât de mizere sunt trenurile româneşti. Şi nu mă puteam abţine să mă întreb dacă nu ar fi trebuit să se gândească cineva de trei ori înainte de a organiza un prim eveniment în Gara de Nord, cu potenţial uriaş de kitsch, ca un bâlci mic, în locul spaţiului minunat unde se întâlnesc caractere, vise şi poveşti (apropo, mi-am luat ultimul număr din Revista de Povestiri, erau şi ei pe acolo, cu papioane simpatice şi coşuri de poveşti).
Poate la anul va fi mai bine.
A.