Actorii intră, își lasă rucsacurile pe podea și piesa începe. Așa, dintr-o data. Totul se petrece într-un decor minimalist în Cafeneaua La Mine-n Copac. Vitalie Bichir și Rodica Ionescu joacă un teatru al absurdului, proiectat pe o problemă spinoasă a societății românești: câinii fără stăpân. Matei Vișniec, autorul comediei Buzunarul cu pâine, construiește minuțios metafora câinelui din fântână. Practic, în dialogul banal al celor două personaje se ascund multe dintre conflictele societății românești de astăzi.
Pretextul acestei piese îl constituie câinele din fântână, care nu se poate sinucide, pentru că doar oamenii se sinucid, vorba personajului interpretat de Vitalie Bichir. De fapt, după cum am privit eu piesa, în locul problemei câinilor vagabonzi, Matei Vișniec ar fi putut experimenta orice altă chestiune de interes social.
Pe de altă arte, piesa vorbește și despre neputința omului de a comunica și de a se comunica pe sine. Aici putem invoca una dintre replicile care mi-au plăcut cel mai mult din piesa jucată în Cafeneaua La Mine-n Copac. Vine o vreme când nimeni nu mai vrea să trăiască lângă om. Nu-i așa că și vouă vi se întâmplă adesea să gândiți ceva asemănător?
La finalul piesei, actrița Rodica Ionescu împarte spectatorilor prezenți franzelă proaspătă. Actorii se echipează, își iau rucsacurile, le mulțumesc celor prezenți, primesc aplauze și ies din cafenea. Începe să îmi placă din ce în ce mai mult să merg la teatrul independent și experimental care se joacă în București. E multă prospețime și naturalețe în tot ceea ce se întâmplă.