PÁTOS s. n. Însuflețire pasionată; avânt, entuziasm. ◊ Loc. adv. Cu patos = a) în mod entuziast; pasionat, înflăcărat; b) în mod afectat, emfatic. ♦ Afectare, emfază (în vorbire și în scris); falsă însuflețire. – Din ngr. páthos fr. pathos.
Sursa: DEX ’98 (1998)
Cu ochii pe pereţii teatrului Metropolis, am realizat că atmosfera locului este esenţială pentru experienţa teatrală, pentru deschiderea către spectacol şi actori. Povesteam într-un articol trecut despre atmosfera relaxat-boemă de la Cafe Godot, cu spaţiul în care teatrul devine o experienţă intimă. Metropolis are alt parfum, pe cel al teatrului interbelic, al vremurilor care stârnesc melancoliile post-comuniste ale românilor. Nu mi-am reţinut zâmbetul larg când, la intrarea în teatru, am fost întâmpinată de un domn afabil, în livrea, elegant purtător de joben. Foaierul vibra de lume bună şi de culoare, duminică dimineaţă, la avanpremiera spectacolului „Bădăranii”, de Carlo Goldoni, în regia lui Dan Tudor. Există un anumit gen de etichetă şi de atitudine pe care doar la teatru sau la operă le pot savura în tihnă, o eleganţă reţinută a publicului, însoţită de zâmbete şi conversaţii în semi-surdină. Am învăţat în timp că teatrul este o experienţă completă, ce include şi ce se întâmplă pe scenă, şi atmosfera din foaier, costumele actorilor şi costumaţiile spectatorilor, doamnele delicate şi domnii eleganţi. Mă bucur de fiecare secundă, de la sosire, până la căderea cortinei.
„Bădăranii” este un spectacol potrivit pentru acest tip de spaţiu. Regia şi actorii sunt cât se poate de „old school” plin de stil, potrivindu-se ca o mănuşă decorului de la Metropolis. Mi-a umplut ochii de lacrimi un Mircea Albulescu peste care au trecut atâta timp şi atâtea spectacole, dar care şi-a păstrat sprâncenele şi vocea puternică, inconfundabilă. Trioul format din Gheorghe Visu, Eusebiu Ştefănescu şi Costel Constantin a întruchipat fără mare efort imaginea „ursului” morocănos, misogin şi suferind de iluzia grandorii, în jurul căruia se învârte, uneori valsând graţios, cu scopuri bine ascunse, alteori dezlănţuită şi zgomotoasă, soţia cu poftă de viaţă şi socializare, cu excelente abilităţi de manipulare şi poftă de dramă, pe scena teatrelor la care ar merge sau în afara ei. Adriana Trandafir, Cecilia Bârbora şi Gabriela Popescu au întruchipat cele trei neveste, variaţiuni pe tema nevestei cicălitoare şi nemulţumite, de mai sus. Poate aş fi domolit un pic din tonul bulevardier al Adrianei Trandafir (deşi e o chestie de subiectivă, de gust, în alte spectacole mi s-a părut genială, iar „Bădăranii” este genul de spectacol care permite nuanţe diverse, în materie de ton, atitudine şi abordare). În rest, fiecare piesă din puzzle a fost la locul ei, de la antagonismul între cuplul tânăr, naiv şi visător (Miriam Rizea – Sergiu Flesner) şi cele trei cupluri roase de împunsăturile cotidiene şi încrâncenarea între sexe, până la compatibilitatea actorilor şi, implicit, a personajelor, în jocul actoricesc.
Ce m-a frapat şi mă determină să dau sfoară în ţară despre „Bădăranii” (premiera spectacolului este astăzi, 8 aprilie) a fost patosul cu care o generaţie de actori şi-a făcut 
meseria pe scena teatrului, într-o duminică dimineaţă, într-un spectacol a cărui miză este destul de mare pentru regizor şi pentru teatru. „Bădăranii” s-a jucat prima oară în 1957, cu o distribuţie cu greutate: Grigore Vasiliu-Birlic, Tanţi Cocea, George Calboreanu şi Radu Beligan (n. a. Radu Beligan este director onorific al Teatrului Metropolis), în regia lui Sică Alexandrescu. Regizorul Dan Tudor a avut ceva de lucru, date fiind înălţimea ştachetei regizorale şi fineţea cu care trebuie reglate detaliile, tonurile şi jocul, pentru a delimita un spectacol de acest tip de spectacolul bulevardier comun. „Bădăranii” lui Dan Tudor au fost diferiţi prin excelenta sincronizare a actorilor, energia cu care şi-au jucat rolurile şi pasiunea pe care am simţit-o, cea după care tânjesc în oamenii din jur şi care mă determină să spun aşa: eu când mă fac mare vreau să fiu Mircea Albulescu şi să îmi fac meseria cu plăcere, la 79 de ani, sau Radu Beligan, la 93 de ani.
Închei cu o descoperire care mi-a adus un zâmbet cât mutra mea de mare: versiunea originală a spectacolului, cu prima distribuţie, teatru radiofonic, înregistrare din 1958. Doamnelor şi domnilor: Bădăranii! Pe acelaşi site găsiţi o arhivă uimitoare de spectactole, pentru toate gusturile şi melancoliile copilăriei şi adolescenţei şi pentru cei care savurează în continuare un spectacol la care asistă cu ochii închişi şi imaginaţia liberă.
A.
P.S. Sâmbătă, mă înfiinţez la Teatrul Naţional, cu binoclul de spectacol la îndemână şi carneţelul de impresii, la spectacolul Sinucigaşul.