Carevasăzică, abia m-am întors de la Sibiu, de la Artmania 2013, ușor siderată, dar încântată până peste poate de acest weekend. Ca 
un reporter SemneBune care se respectă, mi-am desfăcut rapid bagajele (parțial) și m-am apucat în mod conștiincios de raportat ce am văzut, ce am auzit și ce recomand. Nu sunt la prima experiență Artmania (am sprijinit acum doi ani scena, cu ochii cât cepele, la concertul Serj Tankian), dar, cu certitudine, Artmania 2013 a lăsat o impresie puternică asupra unui turist destul de moderat, așa cum mă consider. După evenimentul de săptămâna trecută, festivalul de la Sibiu m-a scuturat de orice urmă de apatie (încă o dată, mulțumesc, Florin Chilian, pentru cinismul din ultimele zile).
În primul rând, m-a fascinat relaxarea cu care Sibiul a întâmpinat sute de oameni diverși, iar când spun diverși, gândiți-vă la o explozie vestimentară, teatrală, atât pe scenă (Amaranthe, Within temptation, Lacrimosa ori neobișnuita formulă Orphaned Land), cât și în public, în piața mare, unde nu pridideam să mă minunez, încercând totuși să savurez panorama, fără a mă holba ca un copil bleg. Artmania 2013 a adus pe aceeași scenă gothic rock (deși, am aflat ulterior, Lacrimosa se încadrează la fel de bine în categoria spectaculoasă numită glam rock – Kiss, Alice Cooper ș.a.m.d.), symphonic metal, progressive metal cu puternice influențe orientale, metal neoclasic (Haggard, pe care i-am ratat eu, din păcate), cu totul cu publicul aferent. A mă amesteca printre oameni-spectacol-în-sine, turiști rătăciți cu aparatele de gât, localnici lipsiți de fasoane, care tratau cu naturalețe haosul rock, m-a scuturat măcar preț de câteva zile, de presiunea intolerantă a capitalei, micile drame cotidiene și constanta agitație contra-cronometru.
E relevant să menționez că, pentru un meloman relativ conservator cum sunt eu, playlist-ul de anul acesta a presupus o ieșire serioasă din zona de confort, așa că am căscat gura inițial a mirare, luminându-mă ușor-ușor, la scenariul elaborat și la concertul dinamic al celor de la Within Temptation (care dacă s-ar lăsa de muzică, ar putea fără probleme trece în industria cinematografică, dat fiind talentul regizoral și maniera de a-și monta spectacolele), la explozia de sunet, în combinația metal progresiv – inflexiuni orientale, a celor de la Orphaned Land și, să dau Cezarului ce-i al Cezarului, la profesionalismul cu care Omul cu Șobolani și Coma și-au susținut recitalurile la 40 de grade, bătuți literalmente în cap de soare. E drept, la OCS și Coma, mi-a fost mai ușor să găsesc un punct de referință și vreo două-trei momente de melancolie pentru vremuri adolescentine rebele, dar nici senzația de libertate pe care mi-a generat-o Sharon den Adel nu e de neglijat. În continuare, îmi este frică de Xandria. Mai lăsați-mă o vreme și mă fac eu mare.
Ce am învățat anul acesta, la Artmania? Am învățat cum se organizează un eveniment brici, la care artiștii se respectă între ei și își respectă publicul, de la atitudine, până la ora la care încep să cânte, cum este să te simți liber printre atâția oameni atât de diferiți, cât de mult mai am de învățat despre rock (din curiozitate, căutați pe wiki câte tipuri de rock există și ce particularități are fiecare categorie în parte – veți fi surprinși de enciclopedia pe care o veți descoperi). Și am mai învățat că niciodată nu e prea târziu să-ți părăsești zona de confort și să mai înveți câte ceva nou.
Între timp, visez la momentul minunat de pe 25 ale lunii august, anul domnului, când voi savura o porție de experimental rock, mustind de activism și de poezie, adus de System of a Down, pe scena festivalului Rock en Seine. Rock on, my friends! Rock on!
A.
Surse foto: Je, Nicoleta Mihăilă