„Eu nu știu limanul spre care
pornesc cu bagajul acum,
ce demon mă pune-n mișcare,
ce taină mă-ndeamnă la drum.
Dar simt că m-apasă pereții, —
eu sunt chiriaș trecător:
în scurtul popas al vieții
vreau multe schimbări de decor.” (Topârceanu, Balada chiriașului grăbit)
Primul contact cu realitatea de vineri dimineața mă azvârle cu ciudă. Trag pătura peste cap (așa îmi feresc cumva visurile de ei, de cei care nu mai știu ce-i aia consistență) și moțăi nițel. Mai aveam de făcut o baie fugitivă, de schimbat culoarea unghiilor și de aranjat bagajele. Avântul e cel mai greu, vă spun. Noroc că era deja făcută cafeaua. Așa am grăbit lucrurile. Pornesc liniștită pe Smaranda Brăescu spre metrou, cu un geamantan mai greu decât ce-i în el și cu ghiozdanul la spinare (în care aveam: demiurgul cel rău, sufism și poezie mistică în persia + remi & șah). Cu chiu cu vai, mă găsesc ajunsă-n fața MC-ului din gară. Minune mare. Fără ajutorul altora, mi-e imposibil să cred că m-am descurcat. (De obicei, așa când am bagaje, se găsesc doi- trei bine-voitori să mi le care, unul cinci metri, altul zece… și o duc cumva la capăt). În gară nu știam cu cine aveam să călătoresc. Ne-am strâns cinci când am urcat în tren. Trenul avea să ne poarte spre ceva ce nu văzusem niciodată. Spre un oraș rece, insensibil, plângăcios și totuși primitor, orașul (ca și Roma) celor Șapte coline (Copou, Bucium, Cetăţuia, Galata, Repedea, Breazu și Şorogari).
Primele două ore au trecut repede. Ne-am cunoscut, ne-am zâmbit, ne-am povestit. Ba chiar, am găsit prilej să-mi zic și singurele două bancuri lungi, care-mi plac. Apoi au urmat două partide + un lung îndemn spre sinucidere. Cioran mi-a plăcut doar în exerciții de admirație & lacrimi și sfinți. Demiurgul cel rău e cu adevărat o carte extraordinară, dar nu se pliază cu ceea ce cred sau vreau eu.
Gara din Iași este una dintre cele mai curate gări văzute până acum. În gara aia am văzut plânsete de bucurie, de tristețe, cele mai sincere despărțiri și reveniri. Timp în care așteptam să fim duși la hotel.
Într-un final ajungem. Am stat peste drum de Universitatea de Artă George Enescu. De acolo și până-n centru faci cinci minute la picior. În prima seară, lihniți, am ajuns într-un restaurant la Palas. În două ore ne-a venit comanda. Dar am primit o reducere de zece la sută plus scuzele de rigoare. Ce-i drept, mâncarea a fost nemaipomenită. Am amânat ieșirile pe sâmbătă și am tras un somn de mamă-mamă. În a doua zi am vizitat Iașiul. Am rămas fermecată de Teatrul Național. O minunăție, nu alta!
A urmat seara de arte, unde am luat parte și am citit din „toamna asta citim kafka”, și apoi ieșitul.
Maria e o tipă pe care o citesc (pe blog), de ceva timp. De câte ori plec la plimbări prin țară, îi dau de știre. De prin august încercam să ne vedem. Ea-nvață-n Iași. Așa mi-am găsit ghid. Iașiul e mai frumos noaptea. După o lungă promenadă, am luat la rând bodegă cu bodegă. M-a mirat să văd atâta lume. În Piața Unirii, numai tineret. N-aveai loc nici să intri, nici să ieși. Taclale ore-n șir, încercări eșuate de dans. Cunoștințe noi făcute la evenimentul de arte peste care am dat pe acolo și ne-au ținut companie, din pură întâmplare. Ne-am distrat, nu glumă!
Și în final ultima zi. Una din zilele alea ploioase. Am căpătat o răceală cruntă. Despărțirile sunt lacrimogene. Mi-am promis să revizitez Iașiul vara.
(Va urma)
sursă foto: http://alexusart.com/resources/media/news/Iasi_Noaptea_01.jpg
