Vineri, 22 februarie, a avut loc în Club A o ediție specială a CDPL FEST 8 unde a fost proiectat filmul documentar Aici Nora Iuga, ce urmează să apară pe DVD și să fie rulat în școli și facultăți. Cu scenariu și producție semnate de un cristian, realizat în 6 ani, folosind 20 de camere și diferiți operatori, filmul este descris ca un pariu câștigat de CDPL care a mizat pe capacitatea scriitoarei de a fi actriță.
De altfel, Nora Iuga declară că, în adolescență, și-ar fi dorit mult mai mult să fie actriță decît scriitoare și consideră că își cucerește publicul prin prezența scenică moștenită, cel mai probabil, de la părinții ei care au fost artiști scenici – mama balerină, tata muzicant.
Scenele sunt filmate în Berlin – Stuttgarderplatz, unde în perioada 15 mai 2009 – 15 mai 2010, scriitoarea a beneficiat de
cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin, dar și în apartamentul din cartierul Titan, în cimitirul Bellu sau pe stadionul Giulești, astfel încît spectatorul să o cunoască pe Nora Iuga în diferite situații de viață. Constante sunt însă umorul și dispoziția de a se bucura de tot ce primește de la viață, lucru pe care l-a mărturisit înainte de începerea filmului – eu am fost fericită toată viața mea, indiferent de regimul social sau politic sub care am trăit, am și darul ăsta să mă bucur de toate. Cu umor aflăm că, de exemplu, în Germania femeile seamănă cu bărbații, că o întîmplare mai deocheată din tinerețe este cea a unui sărut într-un cavou din Bellu sau că în anii 50 purta o garoafă la ureche, ceea ce o făcea să pară nebună pentru cei din jur. În același scop, de a reda imaginea Norei prin rolurile sociale pe care le îndeplinește, vorbesc în film despre ea Constantin Abăluță, Corina Sabău și Octavian Soviagny.
Muzica ce separă cadrele filmului, starea de bine pe care ți-o dă veselia Norei, naturalețea cu care este prezentată ideea morții sau nostalgia cu care este descrisă batista mamei, ce nu îi mai poartă însă mirosul, ori modul în care este resimțită prezența soțului prin citirea poeziilor lui (poetul George Almosnino) sunt doar câteva dintre argumentele pe care le aduc pentru vizionarea filmului.
Mi-au rămas în minte cîteva cuvinte pe care le-am notat și pe care aș putea să le repet obsesiv-compulsiv, fără nici un risc.
Nu mai am simțul ridicolului și asta mă face liberă. E grozav, cînd îmbătrînești începi, încet, încet, să-ți pierzi simțul ridicolului.
Dar și o întrebare.
Ce sunt eu altceva decât o sticlă de şampanie? Când sare dopul fac PAC.
NB: Sînge albastru – Angela Marinescu și Sala Oglinzilor – Ion Cucu sunt alte două filme documentare semnate de un cristian care merită văzute.
–
Sursa foto: www.agentiadecarte.ro