rescriere cu Daniel D. Marin – v4

Marin Mincu: „Eu voi fi atent la valori dar, dacă acestea nu se ivesc, nu voi avea ce sprijini…”

 

: Se întîmplă, domnule Marin Mincu, să revin cînd şi cînd, fără a scoate celelalte lucruri din peisaj, la chestiunea întotdeauna vie şi deloc comodă, a tinerilor scriitori. V-aş invita să atingem din nou, fie şi tangenţial, o anumită stare de spirit ce începea să se contureze, firesc aş spune, la interfaţa dintre două arii cronologice distincte, cred, nu doar din perspectiva biologică, definitorie totuşi dintr-un anumit punct de vedere. Spunea Gelu Vlaşin, în ultimul din seria acestor interviuri: „scriitorii consacraţi constat că foarte puţini dintre ei mai au răbdare. Şi pe urmă, pe lîngă lipsa de răbdare, mai există şi teama, o teamă morbidă, aş putea spune îngrozitoare, că într-o bună zi or să apară lupii tineri, ca să-i numim aşa, şi că în felul acesta locul previzibil din literatură o să fie ocupat de altcineva…”. Sunteţi de acord să pornim din acest loc discuţia privind o posibilă generaţie 2000?

Marin Mincu: Da, însă aici încap cîteva suave nuanţări. Într-adevăr, „chestiunea tinerilor scriitori” a devenit atît de „incomodă” încît, de curînd, şefii breslei s-au gîndit brusc s-o „rezolve”, cît ai bate din palme, inventînd un „colocviu” ad-hoc, de „reconciliere”, la Bucureşti. Mi se pare că nu trebuie să privim situaţia încordată, creată la Uniune, numai din unghiul unilateral al luptei („cronologice”/„biologice”) pentru putere. În fond, generaţiile de creaţie (conform sintagmei lui Tudor Vianu) interesează istoria literară numai dacă confirmă axiologic. Stimate tinere prieten, pînă la urmă, frondele trec, pe cînd literatura de valoare rămîne, indiferent cărei generaţii aparţin actanţii care-au scris-o. De obicei, se reţin doar acele semnale de departajare structurală care marchează, printr-o ruptură violentă, traiectul noilor insurgenţi. Termenii de „generaţie”, „promoţie”, „grup”, „desant”, „şcoală literară”, „cenaclu”, „atelier” etc. nu mai contează, astăzi, ci important este să poţi să faci să avanseze literatura. Pe de altă parte, expresia stereotipă „lupii tineri” induce, aici, un iminent pericol carnasier şi este normal ca „scriitorii consacraţi” (?!) să se alerteze/coalizeze spontan pentru a-şi apăra ciolanul administrativ. Dincolo de orice consideraţii, însă, toţi scriitorii autentici trebuie să-i sprijine concret pe tinerii talentaţi ca să se afirme şi să se impună. Cînd eram în Italia, am constatat că Mario Luzi şi Piero Bigongiari erau totdeauna foarte săritori să-i promoveze pe tinerii debutanţi.

În altă ordine, la vîrsta euridicilor, am fost eu însumi extrem de drastic cu generaţia anterioară, publicînd volumul Poezie şi generaţie, în 1975, ca pe un fel de „manifest” împotriva „poeţilor consacraţi”, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu. Mai tîrziu, cînd am renunţat la revolta generaţionistă, m-am revizuit şi am devenit mai generos. Astfel, în anii ’80, dintr-o „complicitate instinctivă”, îi omologam pe textualiştii optzecişti, atunci cînd foarte puţini erau aceea care ştiau „ce e cu textualismul”. În Poezia română actuală (1998), i-am evaluat pe nouăzecişti ca pe o altă generaţie de creaţie, mai vie şi mai profundă decît aceea a optzeciştilor. Consecvent cu acest program, am fost atras mai recent şi de puiandrii douămiişti.

 

DDM: Dacă m-ar fi întrebat cineva, în ianuarie 2004, ce surpriză pregăteşte editura Pontica, aş fi răspuns aproape fără nici o ezitare: antologia De la Claudiu Komartin la Marius Ianuş. Komartin nu apare deloc în Generaţia 2000 (Pontica, 2004), iar înainte de Ianuş sunt, printre alţii, Iulian Fruntaşu, Sorin Gherguţ, Mircea Ţuglea, Adela Greceanu, poeţi pe care-i vedeam definitiv „adjudecaţi” de antologia de la sfîrşitul anilor ’90; îmi răsturnaţi complet viziunea!…

MM: Îmi pare rău. Înseamnă că „viziunea” dumitale asupra generaţiei douămiiste e prea îngustă, ca să nu spun prea partizană. Eu am riscat, din necesităţi maieutice, să am o viziune critică ceva mai largă. Astfel, din punct de vedere „teritorial” – ca să zic aşa – am vrut să depăşesc limitele previzibile ale „perimetrului bucureştean” şi – cronologic – am împins ceva mai înapoi de anul 2000 momentul coagulării unei alte sensibilităţi şi scriituri, corespunzătoare altui orizont de aşteptare. Dacă vrem să diacronizăm, cred că basarabenii Dumitru Crudu şi Iulian Fruntaşu au fost printre primii care-au anunţat, la noi, schimbarea de paradigmă. Faptul că Dumitru Crudu a anticipat noul tip de discurs şi este ideatorul principal al manifestului fracturist (semnat alături de Marius Ianuş în 1999, dar reformulat recent de el, într-o „precizare” din suplimentul „ Generaţia 2000”, al revistei „Paradigma”, noiembrie 2005), mă îndreptăţeşte să-l consider, pe tînărul scriitor de la Chişinău, un deschizător de drum, înaintea lui Ianuş. Asta explică de ce antologia mea se deschide cu Dumitru Crudu şi nu cu Marius Ianuş.

În legătură cu celălalt „reper” din titlul subtil pe care mi-l sugerezi, profit de ocazie ca să întrerup un mic echivoc ce se perpetuează de la apariţia antologiei. Spre deosebire de alţi critici, sine ira et studio, eu cred că există destui poeţi în această generaţie – care-au debutat cam în acelaşi timp cu Claudiu Komartin – ce-şi pot revendica, mai justificat decît acesta, dreptul de-a fi prezenţi în ea sau pretenţia de a-şi vedea numele pus pe coperta cărţii, aşa cum propui dumneata. De aceea, am fost mirat să constatat o reacţie foarte nervoasă, în receptarea antologiei mele, din cauza absenţei lui Claudiu Komartin. E cazul să clarific lucrurile. Nu l-am inclus pentru că nu l-am considerat suficient de autentic ca să merite antologarea. Omisiunea mea, însă, i-a folosit mult mai mult căci, dacă-l includeam, aşa cum i-am inclus şi pe alţii, nu ar fi mai devenit atît de celebru. Aproape toţi cei care-au scris despre antologie s-au scandalizat de lipsa acestuia, în replică plusînd aiuritor asupra formidabilului talent al „marelui exclus”. Cineva a vorbit de „poet vizionar” etc. Asta a făcut să-i crească disproporţionat ambiţiile, obligîndu-l să confecţioneze, neobosit, texte în serie, pentru a-şi întreţine gloria de moment. Să sperăm că nu se va lăsa păcălit de această întorsătură a lucrurilor la care nu se aştepta deloc, atunci cînd mi-a cerut să-l debutez, în 2003, iar eu i-am spus să aştepte pînă se „personalizează”. Deşi, între timp, a publicat două volume şi-a mai avut două lecturi la Euridice, nu m-aş grăbi încă să afirm că s-a găsit pe sine ca poet. Cu toate că-mi este foarte simpatic (cunoscîndu-l de cînd era elevul lui Soviany la Liceul Eminescu), mi se pare că (exact ca-n liceu) mimetizează mai departe discursul altora. (Ultima dată, cînd a citit în cenaclu, îl imita flagrant pe poetul basarabean Ruslan Carţa). Obligat de echivocitatea ingrată a celorlalţi critici, am considerat moral să-mi exprim părerea sinceră asupra poetului Komartin. Aş dori enorm ca intuiţia mea „negativă” să funcţioneze greşit, dar şi acum douăzeci de ani m-am îndoit, la fel, de „talentul poetic” (trîmbiţat asurzitor de către critica de atunci) al optzecistului Ioan T. Morar şi se pare că timpul mi-a dat dreptate. Din ce publică prin reviste şi din luările de cuvînt la Euridice, Claudiu Komartin pare ceva mai înzestrat pentru critică, dar oficiul critic cere studiu organizat şi o viziune aprofundată asupra literaturii. Deocamdată, fiind foarte tînăr, el se află, încă, în căutarea înfrigurată de sine însuşi. Indiferent în ce se va proba în continuare (poezie, critică, teatru sau proză), aştept de la el să devină autentic şi îmi voi revizui părerea. Se înţelege de la sine că nu mi-ar plăcea deloc să mi se răstălmăcească, în mod stupid, această intervenţie onestă în legătură cu „absenţa” lui Komartin din antologia incriminată. Normalmente, el ar putea fi recuperat, împreună cu alţii, la ediţia a doua.

 

DDM: Nici Urmanov, nici Elena Vlădăreanu, nici măcar Marius Ianuş (dacă privim cu atenţie), ca să amintesc doar cîţiva dintre cei mai mediatizaţi poeţi recunoscuţi astăzi ca douămiişti, nu au pledat pentru intrarea prin forţa de grup în literatură (poate doar grupul de la Constanţa, singurul foarte solidar…), ba, din contră, au refuzat, uneori chiar tranşant, orice formă de „înmatriculare”. De ce atunci o antologie?

MM: E deja stabilit, prin consens critic, că antologiile sunt instrumente utile prin care se anticipează relieful unei posibile istorii a literaturii. Ba chiar acestea substituie, adeseori, mai avantajos, orice istorie literară, deoarece reactualizează prompt receptarea unor texte. Ca experienţă proprie, trebuie să spun că, după ce-am ajuns în Italia, acum treizeci de ani, am avut un impact revelator cu poezia italiană contemporană prin antologia lui Antonio Porta, Poesia degli anni settanta (Feltrinelli, Milano, 1979), deoarece am putut să citesc, acolo, textele poeţilor importanţi care publicaseră în ultimul deceniu (1968-1978), antologaţi, pe fiecare an în parte, prin poeziile apărute, pe parcursul acelui interval, în diverse reviste sau volume. Astfel am putut să simt imediat care era pulsul viu al poeziei italiene şi am înţeles cum se repartizau vectorii structurali în alternanţa dinamică dintre generaţii. De la o asemenea perspectivă sincronică am pornit eu însumi, mai târziu, în lucrarea Poezia română actuală (antologia comentată, în trei volume, a poeziei postbelice, apărută în 1998-1999) care a fost completată, în mod firesc, cu Generaţia 2000 , tipărită acum doi ani pentru a da continuitate proiectului şi mai ales pentru a-i introduce  în competiţie pe ultimii sosiţi. Cred că se poate deduce uşor, de către oricine, că această „antologie” nu reprezintă, nicidecum, vreo tentativă ascunsă, a mea, de „înmatriculare” gregară a tinerilor scriitori.

 

DDM: După ce a fost unul din promotorii activi ai conceptului de nouă generaţie literară, Răzvan Ţupa se grăbeşte să-i anunţe (nu mai tîrziu de zilele trecute) decesul. Nu fără unele argumente, aş spune (cvasi-eşecul manifestului fracturist, perpetuarea vechilor obişnuinţe, găşcuţe şi orgolii ce se pot articula foarte zgomotos la un moment dat – Ţupa atrăgînd atenţia că deja ele există şi, mai mult, se şi manifestă – statul comod sub umbrela generaţionistă etc.), care mă şi mir că nu ocupă un loc mai vizibil pe agenda dezbaterilor literare din zilele astea

MM: Dl Răzvan Ţupa şi-a expus şi în Cenaclu această idee „funebră”, oarecum „alarmantă”, pentru competitorii primi ai generaţiei sale. Este o atitudine normală. Nu mi se pare deloc ceva nou, fiindcă, în general, intră în regula jocului ca cei care au o conştientizare maximă a propriei generaţii să fie primii care o neagă. Aşa s-a întîmplat cu toate grupările avangardiste/experimentaliste din secolul XX; de exemplu, cei cinci componenţi ai „grupului suprarealist român” s-au separat şi s-au negat reciproc de mai multe ori. Deja, în promoţia şaizecistă, poeţii apăruţi după 1966 (Dimov, Mazilescu, Mircea Ivănescu) polemizau, prin scrisul lor radical schimbat, cu cei debutaţi în primul lustru al aceluiaşi deceniu (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag). Asta nu reprezintă altceva decît un semn de maturizare a generaţiei. În acest sens, şi eu am observat că, în stagiunea ultimă a Euridicii, au apărut poeţi noi, cu adevărat diferiţi faţă de prima serie a euridicienilor. (Mă refer la cei care au citit la ultimele şedinţe, precum Robert Mândroiu, Florin Bratu, Eugen Suman, Livia Roşca, Diana Geacăr, Andra Rotaru, Irina Brandabur, Ruslan Carţa, Pablo Hose, etc.). Evident că e vorba de o modificare subtilă de atitudine şi de mijloace tehnice, prin curăţirea de scoriile contondente ce însoţeau iniţial substanţa polemică a discursului douămiist. De fapt, orice generaţie se manifestă la fel: întîi se impune iconoclast prin furia noutăţii discursive/existenţiale, apoi se rafinează şi se diluează pînă la automanieră. Se pare că nu e nimic nou sub soare.

 

DDM: Anunţînd „moartea generaţiei 2ooo”, Ţupa propune o discuţie bazată pe prezentarea grupurilor tinere care au marcat poezia de la noi în ultimii ani, prezentare utilă după părerea mea, fără a sta totuşi prea bine de una singură în picioare, dacă luăm în calcul fie şi un singur aspect: diferenţele majore din cadrul celui mai important asemenea grup, cel din Bucureşti, care nu e nici pe departe atît de compact precum s-au grăbit să constate unii comentatori. Mai operant mi s-ar părea conceptul de şcoală poetică…

MM: De fapt, prin aceasta nu ar face altceva decît să ilustreze identitatea structurală a întregii generaţii care, oricît de dispersată teritorial, descoperă instinctiv acelaşi mod de a simţi şi a face literatura, indiferent că grupurile ce o reprezintă se află la Arad sau la Constanţa, la Bucureşti sau la Craiova, la Cluj sau la Iaşi, la Timişoara sau la Chişinău. Cred că, dacă Răzvan Ţupa ar continua o asemenea „prezentare” (precum aceea începută cu „grupul de la Constanţa” în primul număr din revista Versus/m), s-ar putea vedea mai bine unitatea în diferenţiere şi diversitatea incizionată adînc în gena matricială a douămiiştilor. N-are nici o importanţă că „grupurile” din Bucureşti sunt mai evoluate sau mai complexe, şi nici faptul că aici s-au produs noi isme: cele mai cunoscute fiind fracturismul (lui Dumitru Crudu şi Marius Ianuş), utilitarismul (inventat de Adrian Urmanov în toiul dezbaterilor de la Euridice) şi deprimismul (lui Gelu Vlaşin). Nu contează cît de „compact” este un grup sau altul, ci dacă acesta aderă sau nu la spiritul douămiist.

 

DDM: După inflaţia de „visceralitate, mizofilie şi scatofagie” ce părea să preia controlul la un moment dat, s-au putut afirma poeţi precum Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Dună (Constantin Virgil Bănescu o făcuse deja), iar acum, mai greu, e adevărat, pregăteşte terenul Andra Rotaru, o poetă înarmată pînă în dinţi cu tehnică (Urmanov), dar şi cu viziune (Nina Vasile). Şi pentru că întrebarea mea este poezia – încotro?, cred că e cazul să aducem în discuţie (şi) şcoala de poezie inaugurată la Râşca de Adrian Urmanov. Vă e „frică” de acest Adrian Urmanov?

MM: Mie nu mi-e „frică” decît de poeţii mari. Unii douămiişti s-au îmbolnăvit, din păcate, de vedetism, prea devreme, cum cred că e cazul lui Constantin Virgil Bănescu şi Claudiu Komartin, ca să citez numele a doi dintre „afirmaţii” dumitale. Adrian Urmanov e un euridician pur din prima serie, remarcabil prin dorinţa sa de diferenţiere structurală; el a debutat la Pontica în 2001 cînd mi-am permis să-i sugerez titlul volumului Cărnurile cannonice şi apoi s-a format în Cenaclul Uniunii, în primii doi ani (2002-2003) de funcţionare a acestuia în Sala Oglinzilor. Aici s-a făcut cunoscut, de la început, prin coerenţa luărilor de cuvînt, pe cît de polemice pe atît de inteligente (de exemplu, acuitatea şi consistenţa replicii pe care i-a dat-o lui Florin Iaru a născut constatarea mea că asistăm la naşterea unei noi generaţii), propunînd ideea utilitarismului, în replică la fracturismul lui Marius Ianuş. A mai publicat două volume tot la Pontica (Poeme utilitare în 2003 şi Schelet în 2004).  După ce-a rămas pentru  un an, cu o bursă de creaţie, în Anglia, s-a întors de acolo răscolit interior şi a ales, brusc, să devină călugăr la Râşca, deşi de meserie este contabil, şcolit în toată regula în ţară şi la Moscova. Agresiv (cu sine şi cu alţii) din exces de timiditate şi aparent lipsit de duhul smereniei, a găsit de cuviinţă să transfere spiritul euridician peripatetic între zidurile unei mânăstiri medievale moldave, ţinînd cursuri secrete de poezie unor tineri dornici de-a învăţa care-au debutat după aceea cu succes. Dacă va reuşi în tentativa sa ambiţioasă de a întemeia „o şcoală de poezie” la Râşca, înseamnă că şcoala de poezie de la Euridice a dat rod şi asta nu poate decît să mă bucure. În cadrul cam agitat al Cenaclului nostru am susţinut întotdeauna că literatura trebuie să se manifeste concurenţial şi în competiţie deschisă, nu în spirit meschin de invidie joasă.

 

DDM: Care ar fi cele mai importante linii de forţă pe care se sprijină discursul poetic douămiist, pentru că, şi nu cred că e doar impresia mea, se vorbeşte adesea despre nume, dar mai puţin de tendinţe, direcţii, în fond lucruri care contează…?

MM: Sugerez, fără nici o pretenţie de sistematizare, doar cîteva dintre acestea: radicalizarea discursivă prin renunţarea la retorismul textualist sau de altă provenienţă, hypervisceralizarea percepţiei realului prin implicarea coparticipativă (era să zic „utilitaristă”) a celuilalt, explorarea lacaniană a subteranei prin asumarea curajoasă a abjecţiei umane, recuperarea subiectului social alienat prin pendularea paranoică între „apocalipsă” şi „integrare”, exacerbarea autenticităţii trăirii de gradul zero ca terapeutică obscenă a limitei subzistenţei etc. Deocamdată cred că asistăm încă la procesul lent de sedimentare şi stratificare nămoloasă a unui humus generaţional din care sper că se vor contura, cît mai curînd, direcţii şi tendinţe poetice originale. Dar nu trebuie să ne grăbim căci au trecut doar primii cinci ani din cei zece acordaţi de mine generaţiei ultime, pentru a-şi trasa şi impune dîra proprie. Am încredere, cum am mai spus, că criticii douămiişti vor şti să-i sesizeze la timp şi să-i marcheze diferenţa structurală.

 

DDM: (Cît) veţi continua să sprijiniţi generaţia douămiistă?

MM: O voi susţine atît cît mi se va părea necesar. Demersul unei generaţii trebuie să fie unul de adîncime a viziunii existenţiale şi de implicare agonală în problematica epistemică a momentului. Fără asta nu se ajunge prea departe. După afirmarea în forţă, care nu e decît o premisă, urmează un drum individual greu de parcurs la care, toată lumea ştie, nu rezistă decît cîţiva. Eu aştept acum să văd care sunt acei cîţiva, capabili să treacă de la fronda juvenilă la operă. Adică aştept să apară sau, mai exact, să se definească  scriitorii importanţi care impun axiologic o generaţie de creaţie. Aceasta înseamnă că spiritul critic poate fi destul de permisiv, pentru a nu stopa încercările de primenire, dar nu pentru multă vreme. Pentru mine, literatura nu e un simplu exerciţiu de lejeritate. Nu voi confunda niciodată acneea de primăvară a poeţilor ce citesc la Euridice cu opera propriu-zisă care, dacă rămîne doar „anunţată”, nu reprezintă decît o formă a ratării. Îi voi urmări pe cei care continuă cursa şi sper că nu-i voi trăda. Eu voi fi atent la valori, dar dacă acestea nu se ivesc, nu voi avea ce „sprijini”. 

 

 

_______________

Bucureşti, Aprilie 2006

( apărut în Suplimentul de cultură, Nr. 91, 26 august – 01 septembrie 2006)

 

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2667