rescriere cu Daniel D. Marin – v3

: „N-am vrut să îngroş şi eu obrazul, în numele solidarităţii de generaţie

 

 

: Poeţi ca Ianuş, Ţupa şi, în general, cam toată gruparea tânără a cenaclurilor bucureştene, dar şi criticul Mircea Martin, şi doamna Nora Iuga (dacă nu cumva mă înşel) ţi-au reproşat că n-ai fi cu poezia (tocmai) “la zi”…

: Începi, dragă Daniel, dialogul nostru prin a transcrie infidel o parte din discuţiile purtate în jurul poemelor pe care le-am citit la prima şedinţă a noului Cenaclu al Uniunii Scriitorilor condus de domnul Mircea Martin. Ce înseamnă, astăzi (şi oricând altcândva), să fii cu poezia “la zi”? S-a spus nu o dată lucrul ăsta, pe care eu îl consider, de la un moment dat încolo, deplasat – tinerii mei colegi “fracturişti” au de fiecare dată când e vorba de scrisul meu grijă să sublinieze că nu sunt “lipsit de talent”, dar că astăzi “se face altceva”…

 

DDM: “Un pic altceva”…

CK: Dacă asta înseamnă că trebuie să copiem pe Ginsberg şi Maiakovski, cum face Ianuş în cele două volume ale sale (halal “sincronizare”!) sau să ne lăfăim în formule de multă vreme închise, dar care la noi de abia acum sunt descoperite (şi, după mintea unora “renovate”), recunosc: eu vreau să scriu cu totul altceva. Sunt conştient de unde vin (mi-am regăsit întotdeauna spaimele şi obsesiile în poezia vizionarilor şi a expresioniştilor de substanţă din toate epocile, ca şi înlăuntrul acelor “grands nerveux” din a doua parte a veacului al XIX-lea) şi cred cu adevărat într-o poezie a marilor nelinişti şi refuzuri, a creaţiei în afara oricăror reguli, dincolo de mode şi timp, în care poetul funcţionează ca un raisonneur, însufleţit şi euforic, dar mereu ingenios (apropo de acel “ingenium” al tuturor manieriştilor valoroşi) şi antifatalist. De aceea se numără printre modele mele Rimbaud, Trakl, Benn, Eluard, Celan sau Caraion. Eu nu ţin atât de tare să fiu “la modă”. Şi cred că nici unul din noi, tinerii iviţi în ultimii ani în poezia românească, fie că e vorba de Adi Urmanov, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Răzvan Ţupa sau C.V. Bănescu nu ar trebui să aibă în primul rând asta în vedere. Deşi unii au tentaţia împovărătoare a succesului facil şi a vedetismelor demne de starurile rock. Altfel spus, în poezie nu sunt adeptul noutăţii cu orice preţ. Urmanov a făcut lucruri remarcabile în Poeme utilitare la nivelul limbajului şi în ce priveşte frazarea atât de originală a versului; dar cât de mult a pierdut în profunzime poezia sa, faţă de prima carte. Nu sunt sclavul înnoirilor de nici un fel, dar asta nu înseamnă că voi rămâne împietrit într-o singură formulă. Zău aşa, vom vedea peste ani care din noi a avut dreptate.

 

DDM: Alţii (Horia Gârbea, de exemplu, clasând pe un plan cu totul secundar viitoarea ta afirmare ca poet) ţi-au prezis o bună carieră în critica literară. Poate că n-aş greşi să presupun că acestea două – poezia şi critica – vor merge (un timp) – cel puţin! – împreună. De unde şi unele riscuri. Cum ar fi o polarizare mai puţin reuşită, când, scriind poezie, să dicteze criticul, iar scriind critică să revină, deranjant, poetul (deşi, bine condusă, combinaţia aceasta îmi pare de o extremă provocare). Unii vor spune că s-ar fi şi produs deja unele efecte de alternanţă. De ce această (im)prudenţă?

CK: În primul rând că eu nu fac critică literară. Dacă am scris în ultimul an recenzii la volume de poezie şi proză am făcut-o ca un cititor zelos, înzestrat cât de cât cu spirit critic şi obiectivitate. Destinul meu ar putea cuprinde cândva şi critica, dar articolele pe care le-am publicat prin reviste nu au nici o pretenţie de instrumentar adecvat şi construcţie riguroasă pe care le atribui eu adevăratei critici literare. Altfel, nu mă sperie ideea că achiziţiile şi acumulările culturale de orice fel, sau spiritul critic mai acut înăbuşe poezia. Exemplele de mari poeţi-eseişti şi critici sunt mai numeroase decât cazurile de poeţi care s-au închis în poezia lor, refuzând orice altceva; Milton, Baudelaire, Mallarme, Eliot, Celan rămânând, nu-i aşa, în istorie şi ca străluciţi eseişti. Cât despre “riscuri”, “alternanţă” şi “(im)prudenţele” mele, dă-mi voie să-ţi spun că, dacă eu nu mă îngrijorez în legătură cu asta, n-ai nici tu, nici alţii de ce să o faceţi în locul meu.

 

DDM: Poezia minimalistă pare un experiment oricând repetabil (un fel de staţie de plecare în literatură; nu lipsită de unele accente foarte “simpatice”), reluat la noi (şi) pe alte coordonate, fracturismul stagnează prin lipsa unei formule de debranşare de la acea propagare standard (o amplificare) a bruiajului din comunicare, utilitarismul e departe de a-şi fi valorificat sau epuizat potenţialul, perspectiva strict biologică asupra propriei existenţe (în care există un corp – orizont al tuturor percepţiilor imediate), cu acel amalgam de senzaţii descrise în amănunt rămâne şi ea “la modă”…

CK: După mine, chiar nu e cazul să vorbim atât de mult despre această poezie “minimalistă” de care îmi vorbeşti cu atâta vervă şi pe care sunt convins, după ceea ce scrii, că o cunoşti foarte bine, atât în teorie cât şi în practică. Nu mă interesează ismele decât dacă, trecând prin experienţa lor, creatori autentici îşi găsesc un drum propriu şi reuşesc să dea sens unor căutări şi experimente prin cărţi de valoare. Minimalismul singur nu face o poezie. Şi nu e de mirare că, printre cei mai tineri, până acum au fost mai multe eşecuri decât reuşite. Fracturismul nu înseamnă, după cum mărturisea Bogdan Iancu, decât un grup de prieteni care mergeau să bea împreună. Iar utilitarismul e o tâmpenie tipică pentru generaţia Big Brother în sânul căreia s-a şi născut. Cât priveşte o tendinţă de exhibare ostentativă a fiziologicului şi a visceralităţii, frizând pornografia, din literatura anilor 2000, cred că e o simplă chestiune de gust şi de stil. Mi se pare că Tacit povesteşte, scriind despre asasinarea lui Cezar, cum, în momentul care a urmat înjunghierii lui, şi după ce s-a prăbuşit însângerat pe dalele Forului, ultimul său gest a fost acela de a-şi strânge toga, fiindcă în cădere aceasta îi dezvelise unele părţi intime ale corpului. Iar Cezar nu putea suporta, chiar şi muribund, ca demnitatea lui să cadă şi ea pradă unor agresori atât de puţin onorabili. Problema noastră astăzi este că suntem foarte neatenţi la propriile noastre gesturi. Nu sunt un pudibond şi nu mă plâng în gura mare, şocat, de toate lucrurile deocheate care ne inundă, pe toate canalele posibile, viaţa. Însă eu zic aşa: poţi să expectorezi, să vomiţi şi să-ţi expui orice parte a corpului şi orice experienţă sexuală sau amintire traumatizantă. E dreptul tău. Dar fă-o cu o minimă decenţă a gestului, şi fără a-i agresa prin asta pe alţii.

 

DDM: Surprinde, mai cu seamă, o debordanţă a copilului-personaj în poezie (copilul de ieri suprapus în – deşi tânăr, fost adolescent – copilul de azi). Crezi că există acolo un fundal, o direcţie pe care să se (mai) poată merge; chiar aşa, pe ce se mai “poate” merge?

CK: Despre copiii (sau, mai exact: perspectiva juvenilă) din textele Aglajei Veteranyi sau din poezia lui Teodor Dună, Domnica Drumea şi Adela Greceanu eu nu aş putea să-ţi vorbesc prea mult, e o literatură foarte atrăgătoare, care poate căpăta şi o anumită profunzime, dar poate să şi capoteze într-un biografism facil şi obositor. În plus, formula tinde să fie demonetizată complet prin excesiva utilizare. Dacă mă întrebi însă pe ce se mai poate merge azi, voi face o buclă cu răspunsul dat la prima ta întrebare, adăugând o reflecţie, cred, a lui Arcimboldo: puterea fanteziei are privilegiul de a prelua prin simţuri toate câte ne asaltează din afară, de a le aduna acolo şi apoi de a le recompune.

 

DDM: La un moment dat păreai să te fi certat – programatic – cu toată lumea. Ce îmi poţi spune astăzi despre “colegii de generaţie” şi despre ce înseamnă implicarea în contextul literar actual?

CK: Tare mi-e teamă că reproduci inexact sursa unei stări de tensiune între mine şi o parte din colegii mei de generaţie (degeneraţia 2000, vorba Elenei Pasima), eludând grosolan (mă rog, nu-i foarte greu s-o apuci pe piste greşite dacă eşti îndrumat de răuvoitori) cauza primă a unor conflicte pe care le-aş fi avut (spun unii) cu câţiva din cei mai cunoscuţi “douămiişti” bucureşteni. Mai întâi de toate că nimic nu a fost programat sau premeditat în aceste câteva luări de poziţie “gazetăreşti” la care trebuie că te referi, faţă de idei exprimate şi fapte petrecute recent în jurul meu. Dacă am fost mai drastic (şi deci am scris cu mai multă asprime decât s-ar fi cuvenit) cu Ianuş sau Urmanov este pentru că îi apreciez ca poeţi (rămân la părerea că Manifestul anarhist şi respectiv Cărnurile cannonice sunt printre cele mai bune volume de versuri ale acestor ani) şi nu puteam rămâne indiferent nici la golăniile unuia, nici la inepţiile cu pretenţii teoretice ale celuilalt. N-am vrut să îngroş şi eu obrazul, în numele solidarităţii de generaţie sau mai ştiu eu din ce alt motiv la fel de caraghios, în chestiuni care – dacă e să vorbim de o “imagine” a generaţiei, ceea ce e, fireşte, o iluzie – reuşesc instantaneu să ne facă ridicoli în ochii altora, cu apetit mai ridicat pentru lucrul temeinic făcut sau pentru ştiinţa de carte. Te asigur că nu am intrat în polemică nici cu Ianuş, nici cu Alexandru Laszlo (pe care îl felicit, pe această cale pentru răspunsul prompt şi spumos pe care mi l-a dat în Luceafărul), nici cu Marin Mincu de dragul conflictului (pe care însă, atenţie, nu îl ocolesc dacă sunt provocat), ci fiindcă aveam nişte amendamente de făcut la surlele (şi uneori chiar trâmbiţele) care însoţesc orice mormăit al acestora prin presa culturală de la noi. De aceea, nu sfătuiesc pe nimeni să aibă prea mult de-a face cu “contextul literar actual”. E ca şi cum te-ai expune un timp îndelungat la ultraviolete. Ca peste tot la noi, şi aici sunt prea mulţi oameni mici, răi şi foarte meschini.

 

DDM: Ei bine, Claudiu Komartin, cu scuzele de rigoare că am ajuns atât de repede la finalul unui de numai 7 întrebări, (cam) cum / cât vei rămâne în “literatură”?

CK: Întrebându-mă asta, iată că închei vorbirea noastră în acelaşi fel, rigid, construit pe un fel de prezumţie de vinovăţie cu care mi-ai pus toate întrebările. Nu mă întrebi nimic despre volumul meu de debut, Păpuşarul şi alte insomnii, nu sufli nici un cuvânt despre premiul Eminescu pe care l-a câştigat, nu par a te interesa viitoarele mele proiecte literare şi publicistice (atâta cât or fi ele – şi te asigur că sunt, încă sunt). Fie. Cu literatura voi mai avea de furcă dacă Dumnezeu îmi dă timp. Adică sănătate, fiindcă e atât de subţire graniţa între a fi şi a nu mai fi, brusc, nepremeditat, definitiv. Şi ar mai fi, desigur, chestiunea talentului, a harului. Sau, după cum cred alţii, a zdruncinărilor mentale sau sufleteşti care sunt stimulii cei mai puternici, declanşând revărsarea electrică din care se naşte poezia. Dar, pe de altă parte, eu în sprijinul acestora nu aş putea să prezint nici o garanţie. Poate voi avea parte de ele, sau poate că nu voi avea. În definitiv, s-ar putea să fi avut dreptate prozatoarea Ioana Băeţica atunci când spunea public despre mine că nu am o viaţă foarte interesantă. Viaţa de care dispun se jalonează destul de banal între cărţile mele, muzica de la care mă adap, nutriţie, sexualitate şi (poate cel mai important lucru) scurte fulgerări în care întrezăresc pe orbeşte umbrele unei lumi ascunse acestui imediat spărios în care ne ducem, cu mai multă sau mai puţină graţie, zilele. (Şi în tot timpul cât îţi zic asta, viaţa mea se mai învecheşte puţin.)

Dar eu încerc să mă mulţumesc şi cu atât.

 

_______________

revista Oglinda literară, nr. 30, iunie 2004

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2667