Cartea, între experiență și emoție. Interviu cu Doina Ruști

cu scriitoarea

 

Totul a început cu Remi (din “Singur pe lume”, romanul lui Hector Malot), personajul care i-a marcat copilăria iar descoperirea scriitorului William Faulkner a transformat-o, prinzând-o în punctul de înflorire.  

Scriitoarea Doina Ruști este un pachet de dorințe. Unele dintre ele îi luminează calea, altele vor să lumineze lumea din care face parte. Cartea este o parte din harta aventurilor sale. S-a îndragostit de lectură când a simți că autorul scria pentru ea. De fapt, doar pentru ea.

Doina Ruști a trăit printre cărți. În „Fantoma din moară”, povestește despre biblioteca cu cărți a bunicilor ei, care a fost arsă. Acum, biblioteca înseamnă rafturi simple, până la tavan. Fără accesorii, pentru că doar accesibilitatea contează.

„Bunicii mei au fost obligaţi să se aboneze la « Biblioteca pentru toţi ». Prin urmare, bibliotecile din casa părintească gemeau de cărţi tipărite în perioada stalinistă. Bineînţeles, cele mai multe erau clasice, iar pe unele le-am păstrat (de exemplu, Măgarul de aur de Lucius Apuleius). Însă adevăratele cărţi erau cele pe care le descopeream ascunse prin cotloanele casei, prin pod şi chiar în subsolul unei magazii. Acolo erau relicvele, cărţile interbelice salvate de la marele foc proletar. Între acestea, am moştenit ediţia princeps a Arhanghelilor lui Agârbiceanu, câteva cărţi franţuzeşti de duzină, un număr din revista Gândirea şi câteva cărţi în latină (autori clasici).

Biblioteca mea este organizată pe domenii şi genuri literare, iar în cadrul fiecărui domeniu cărţile sunt aşezate cronologic (după data primei apariţii), ca să le pot găsi cu uşurinţă. De exemplu, dacă vreau să găsesc  Cervantes, mă uit spre rafturile cu proză, cam pe unde începe secolul al XVI-lea. Domină romanul, urmat de istoria culturii. Toate cărţile din bibliotecă sunt citite şi fişate. Lângă canapeaua mea stau teancurile  aflate în aşteptare.

După ce le aduc acasă, aşez cărțile peste tot, în teancuri şi citesc exact în ordinea în care le-am adus.  Adeseori mă întrerup, pentru că mi se face dor de cărţile din bibliotecă. Recitesc de regulă integral.

Dar să revin la cărţile nou cumpărate/primite : După ce le citesc le hotărăsc locul.  Am mai multe biblioteci, fiecare organizată, cum am spus, pe domenii, genuri si cronologic, însă calitatea lor diferă. Nu intru în amănunte…

În proporţie de 90 la sută, cărţile împrumutate nu mi-au mai fost înapoiate, iar cele 10 la sută  au fost întotdeauna recuperate cu greu. Aşa încât pe unele a trebuit să le cumpăr de mai multe ori. Recordul îl deţine Un vec de singurătate, roman cumpărat  de 6 ori. Dar, bineînţeles, pe unele dintre ele le mai regret încă, îmi mai amintesc coperta sau pagina la care am plâns. Dintre acestea aş enumera editia princeps a Moromeţilor, Animale bolnave, Orbitor, prima editie a primului volum, Călătorie la marginea nopţii, Absalom, Ulise etc.

Nu a intrat nimeni în casa mea fără să vrea să plece cu un volum. Niciodată. La un moment dat,  pe la începutul anilor 90, a venit cineva de la fostul ICRAL, nu mai ştiu cu ce treabă. Bineînţeles, imediat a  vrut să împrumute o carte. Una anume. Am refuzat, am vrut să-i ofer contravaloarea cărţii, căci volumul era pe piaţă,  dar nici n-a vrut s-audă. În cele din urmă  mi-a explicat cât de grea va deveni viaţa mea în următorii ani. Aşa că a trebuit să-i dau cartea. Chiar şi un zugrav, angajat să-mi vopsească pereţii, s-a oprit la jumătatea lucrului şi mi-a cerut 20 de cărţi, ca să continuie zugrăvitul. După numeroase astfel de experienţe, am ajuns la convingerea că aveam de-a face numai cu persoane îndrăgostite de citit. În plus, biblioteca mea exercită o anumită fascinaţie asupra oamenilor şi m-am hotărât să renunţ la ea.

Merg la Biblioteca Academiei cînd am de căutat în periodice. N-am mai împrumutat cărţi de la bibliotecă de prin ‘98. De fapt, în 2002 am împrumutat în regim de urgenţă un volum. Cam de pe atunci, am început să  nu mai am timp suficient pentru cărţile cumpărate.

De prin 2005 am început să-mi fac o biblioteca electronică.”

 

nu a fost surprinsă de tehnologie și s-a adaptat rapid. Biblioteca virtuală, cărți în format electronic, achiziția din internet, toate fac parte din ritualul unui modern.

„Mi-a plăcut ideea din prima. De fapt, chiar din 1991, după ce mi-am cumpărat un 286, am început să stochez informaţie, chiar să copiez cărţi, texte lungi, în care, după aceea, să mă uit cu uşurinţă. Dar primele biblioteci electronice le-am adus în 2005 şi am fost f încântată. În momentul de față am o miniblioteca si pe telefon.

Un text electronic poate să arate exact cum vrei. Multe cărţi tipărite, mai ales cele de dinainte de 2000, arată mizerabil.

Orice se poate schimba, chiar și ritualul de achiziționare a cărtii. Categoric.”

 

Doina Ruști a folosit dintotdeauna semne de carte. Acum folosește o pagină de hârtie albă, pentru adnotări.

„Îmi place  firul de mătase prins în cotorul cărţii, ca la ediţiile serioase. E un semn imposibil de rătăcit. Totuşi de multe ori folosesc o pagină albă, ca să mai şi scriu, căci lectura naşte întodeauna dorinţa de dialog.

În primii ani de viaţă mă ataşasem de un semn de carte mătăsos. Era unul gen covoraş, cu motive orientale, pe care bunica mea îl lăsa să atârne dintre paginile cărţii,  iar mie îmi plăcea să-l trag de-acolo şi să-mi fac brăţară din el.

În studenţie aveam o tabacheră subţire, în care turteam ţigările Carpaţi, ca să încapă. O ţineam între paginile cărţilor, ca să fie la îndemnă.”

 

Datorită cărții, Doina Ruști se simte protejată, mai puternică.

„ Cartea risipeşte clipele de stagnare.  Iar unele cărţi îţi diversifică într-atâta existenţa, încât începi să deosebeşti nuanţele dintre oameni. Când îţi dai seama că eşti prost, este primul semn al trezirii.”

Cartea înseamnă informaţie, dar şi o experienţă, un capital emoţional şi multe altele.

Deţinerea unui secret îţi dă iluzia că eşti de neatins, iar după ce citeşti o carte, efectiv intri în posesia unui secret. Chiar când nu eşti pe deplin mulţumit de carte, simţi nevoia să vorbeşti despre ea, pe tonul unuia care a luat-o în stăpânire. Ca cititor, ai sentimentul că scriitorul, cu toată lumea cărţii lui, se află la degetul tău mic.”

 

Lectura profundă înseamnă dialog cu autorul. Citatele fac parte involuntar din crezurile noatre, ne ghidează sau ne amplifică stările emoționale.

„Sunt multe citate cu care am rezonat în decursul vieții. Cel mai mult mă fascinează observaţiile cu potenţial imagistic mare, dar, cu toată aversiunea mea faţă de aforisme, voi scrie aici  unul  care mi-a venit imediat în minte: Diavolul este obrăznicia spiritului, credinţa fără zâmbet, adevărul care nu este cuprins niciodată de îndoială. (U. Eco – Numele trandafirului)

Deviza mea, care mă ghidează, este să nu mă opresc din motive exterioare mie, ca de exemplu, de frică ori din politeţe.”

 

Pentru comunitatea SemneBune, scriitoarea lansează un mesaj care îndeamnă la lectură.

„De fapt, voi da un citat (Patru bărbaţi plus Aurelius, 2011), pentru că se potrivește mai bine : Alteori stăteam în camera mea de cămin, butonând laptopul, făcând conversaţie pe Facebook, ori răsfoind bloguri şi situri de modă, până când mă simţeam pe loc şi fără niciun motiv lovită în mijlocul frunţii, străpunsă în inimă, atacată de la mii de kilometri de un ochi vechi şi ostil, de ochiul unui gardian, trecut prin 200 de Aurelieni, pentru a mă avertiza că în minutul ăla, pe uşa ca o felie de unt, va intra cineva, un om, o fiinţă, o energie oarecare, strecurată într-un corp omenesc. Şi chiar aşa se şi întâmpla. Auzeam de îndată un ciocănit grăbit şi pe urmă îşi făcea intrarea nu contează cine, unul dintre mulţii locatari din C2, însă de fiecare dată, fiinţa pe care o ştiusem până atunci, faţa banală a unei studente de la Arte, ochii insignifianţi ai unei pipiţe de la Teatreologie, în fine, silueta inconfundabilă a unei madone de la Actorie, oricine ar fi fost, odată intrat pe uşa gălbuie, din rumeguş şi placaj, devenea în mod surprinzător un personaj, un ochi de personaj doar de mine ştiut, o voce de roman ori o mână scoasă dintr-un cadru de Vajda, o gură supărată, venită direct din Strindberg, o guşă tolstoiană, un picior bibilit ca în Proust, un sân parfumat à la Durrell, ori o mănuşă sidefată, cu 3 rânduri de năsturei, cumpărată dintr-o prăvălie de pe lângă Marché de la Bastille.”

 

Doina Ruști s-a născut pe 15 februarie și este licențiată în filologie. Astăzi, printre alte proiecte culturale, are și un roman în lucru.

 

Premii / Recunoașteri/ Merite (în ordine cronologică)

–          Premiul Academiei Române, 2011 (pt Lizoanca)
–          Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2008 (Fantoma din moară)
–          Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, USR, 2006 (Zogru)
–          Premiul rev. Convorbiri literare, 2006
–          Premiul Ad visum pentru debut, 2005 (Omuletul roşu)
ș.a.

Cărți publicate (în ordine cronologică)

–          L’omino rosso, (Nikita Editore, Florenţa, 2012)
–          Patru bărbaţi plus Aurelius (2011)
–          Zogru, (Bonanno Editore, Roma, 2010)
–          Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, Iasi, 2010)
–          Lizoanca la 11  ani (Trei, Bucureşti, 2009)
–          Zogru (Balkani Publishing, Sofia, 2008)
–          Fantoma din moară, (Polirom, Iasi, 2008)
–          Zogru (Polirom, Iasi, 2006)
–          Omuleţul roşu (Vremea, Bucureşti, 2004)
Peste 15 de povestiri în antologii de ficţiune, străine sau româneşti.

 

Mulțumim Doina Ruști!


București, 2012 © Copyright SemneBune | semne de carte, pentru carte
Seria de interviuri „Cartea, între Om și Simbol”


Sursa foto: Doina Ruști, Cristina Cassian Tătăreanu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 62