Ocolul zilei în optzeci de lumi de Julio Cortázar

ocolul zilei in optzeci de lumi„Există o lume, există optzeci de lumi în fiecare zi”, ne spune Cortázar cu certitudinea celui care ştie că banalul din cotidian este cel mai ispititor subiect pentru un autor, în care excepţiile de la lumea exterioară sunt singurele care ne oferă un confort mental, după ce tot ce ţi se pare obişnuit a fost chestionat până la ultimele rotiţe din mecanismul său interior. În alte texte de ale lui, aceste excepţii le numeşte „los figuras” (un fel de iluminări laice, sau dacă vreţi, un fel de hazard obiectiv bretonian).

Cele optzeci de lumi din Ocolul zilei ale lui Julio Cortázar sunt o colecţie de capitole-şotronele în care excepţiile (los figuras) se înrâuresc treptat sub formă de recenzii, memorii, cronici de concert, povestiri scurte sau pagini de jurnal intelectual cu reflecţii asupra literaturii şi a tot ce alcătuieşte membrana poetică a existenţei. Nu trebuie omis faptul că această carte se adresează cititorilor familiarizaţi cu scriitura şi stilul lui Cortázar, întrucât în multe dintre articole transpar idei pe care le-a dezvoltat în cărţile sale de ficţiune şi ne oferă informaţii despre felul în care au fost gândite unele texte ale sale, de pildă, despre povestirile sale scurte: „sunt, în marea lor majoritate, din aceeaşi stofă ca şi romanele mele, deschideri asupra înstrăinării, clipe ale unei dezlocuiri începând cu care obişnuitul încetează de a mai fi liniştitor”(p. 39) Mai mult decât atât, articolele sunt însoţite de fotografii şi ilustraţii care fac corp direct cu textele. Una dintre fotografii îl înfăţişează pe motanul său (căci Cortázar este un mare admirator de pisici, nu-i aşa?) pe care l-a poreclit ironic Theodor W. Adorno, în urma unei reacţii negative care vizeazăpisica criticii obsedaţi de citarea excesivă, mai ales a unor teoreticieni la modă. Desigur că, şi Cortázar citează foarte mult (vezi Şotron, care poate descuraja cititorul care se aşteaptă doar la o poveste, dar care poate să-l umple de entuziasm pe cel care vede felul în care au fost rescrise şi funcţia lor creatoare în text) fiindcă pentru el „a cita înseamnă să te citezi”, adică a face lectură de identificare-recunoaştere, nu pentru că dă bine.

Lumile lui Cortázar din această carte, dar şi din altele, sunt populate de cronopi, o categorie inventată de însuşi autorul, adică nişte „fiinţe verzi şi zburlite”, de oriunde şi oricând, dezordonate şi ludice, care pun libertatea mai presus de orice, care îşi fac de cap pe la toate colţurile („asta e partea bună a cronopilor, anume că niciodată nu se interesează de ce s-a întâmplat cândva”). Însuşi Cortázar e un cronop în toată firea. Pe lângă asta, primul cronop („enorm” adaugă autorul) atestat este Louis Armstrong („copil neascultător, cronopiul Louis, Louis mare cronopiu, Louis, bucuria oamenilor care te merită”), la concertul căruia Cortázar asistă şi astfel îi vine ideea cronopilor. Cronica de concert pe care o face este una total neobişnuită, nu doar pentru faptul că Louis este un adevărat personaj, dar şi publicul care asistă devine unul pe măsură. Un fragment din cronică sună cam aşa:

Muzica iese din trompeta lui Louis ca o bandă înregistrată din gura unor sfinţi păgâni, prinde formă în aer calda lui scriitură gălbuie şi după acest prim semn trece la Muskat Ramble, iar noi ne agăţăm de tot ce putem, inclusiv de cei de lângă noi şi atunci sala pare o adunătură de caracatiţe înnebunitoare, cu Louis la mijloc, cu ochii închişi în spatele trompetei, cu batista lui fluturând într-o continuă despărţire de nu se ştie ce, ca şi cum Louis ar avea nevoie mereu să-i spună adio muzicii pe care o creează şi care se spulberă pe loc, ca şi cum ar şti preţul teribil al minunatei libertăţi ce-i aparţine. ( p. 182)

Alte persoane care intră în categoria cronopilor ar fi Man Ray, Marcel Duchamp şi Raymond Roussel care îl obsedează, Tzara, pe care îl întâlneşte la Paris, Jules Verne, Paik, Lezama Lima (căruia îi face o recenzie care m-a făcut să-mi doresc ca romanul său, Paradiso, să fie tradus şi la noi), etc.

Dincolo de un Cortázar sensibil la miraculos şi fantastic, care ia lecţii de la motan despre cum să privească un punct fix – centrul velic al aerului, inspirat de o descriere a lui Hugo despre centrul velic al unei nave, ar fi locul în care întâlnirile fortuite îşi găsesc adăpostul, şi un Cortázar plin de umor negru, descoperim un Cortázar-cititor cu o conştiinţă critică foarte dezvoltată. Principala lui problemă în legătură cu scriitorii sudamericani constă în aceea că sunt mult prea serioşi şi că le lipseşte naturaleţea şi umorul – două ingrediente necesare pentru un scriitor: „scriitorul nostru scrie cu solemnitatea specifică muzeului Luvru, imediat ce scoate husa de la maşina de scris Remington.”( p. 56) Nu doar că este un mare cititor (are lecturi şi din teoria literaturii, Michel Foucault, Bachelard, etc.), dar este şi autocritic, punctează observaţii despre propriul stil într-un mod foarte amuzant (abia după ce enumeră câteva fragmente neînsoţite de numele autorului, pe care le face praf, primul pe listă e chiar el). Un alt hexemplu (h-ul antepus cuvântului e marcă a autorului, la fel cum, în spaţiul românesc, Gellu Naum foloseşte h-ul redimensionat ca în „rhoman” – ambii autori utilizând h-ul într-un mod ironic) plin de umor surprinde dificultatea de a începe o scrisoare către un scriitor argentinian (de obicei pe care nu-l suporţi), întrucât nu există decât două formule standard: dragă şi stimate, ambele neîndestulătoare.

Dincolo de toate acestea, există şi un Cortázar optimist care nu se lasă intimidat de marea literatură universală, având convingerea unor inepuizabile resurse pentru scris:

La ce bun să scrii dacă totul a fost deja scris? Gide a observat cinic că nimeni nu ascultă, aşa că trebuie să spunem din nou totul, dar o senzaţie de vină şi de superficialitate îl fac pe intelectualul european să fie extrem de atent la scriitura sa şi la instrumentele ei, singura modalitate de a nu călca pe drumuri mult prea umblate. (p. 217)

Această încredere în scris şi în propriile resurse n-ar avea rezultate dacă n-ar exista şi un puseu interior şi o anumită disponibilitate de a recrea lumea prin cuvinte (să nu uităm că este autorul unei limbi inedite, el gliglico) pe care o enunţă astfel:

Cât despre mine, am certitudinea că imediat ce premisele exterioare (o bucată muzicală, iubirea, orice formă de înstrăinare) mă izolează de conştiinţa pânditoare, ceea ce apare şi prinde formă aduce cu sine o certitudine deplină, o senzaţie exaltantă de adevăr.( p. 345)

Această certitudine, care poartă numele de „iluminare laică” sau „figuras” este desigur una care izvoreşte din cunoaşterea poetică, pe care Cortázar şi-o asumă până la capăt. Pentru el, şi pentru mulţi alţi scriitori-cronopi, a scrie înseamnă a trăi din plin, a duce un anumit mod de viaţă dezinteresat, îmbogăţit doar de apariţiile bruşte, „prin asaltare şi intervenţie afectivă în acel lucru”, în care experienţa de orice fel este în primul rând interioară şi uneori, aproape deloc exterioară. Cu instrumente potrivite, Cortázar exprimă astfel de idei în felul următor, unde a fi poet nu înseamnă neaparat să scrii în versuri:

Însetat de a fi, poetul se îndreaptă încontinuu spre realitate, căutând cu harponul neobosit al poemului o realitate tot mai adâncă, tot mai reală. Puterea lui e instrument de posesie şi în acelaşi timp, inefabil, dorinţă de posesie, ca o plasă care ar pescui pentru sine însăşi, un cârlig care ar fi totodată şi jindul de a pescui. A fi poet înseamnă a jindui, dar mai ales înseamnă a obţine, exact în măsura în care se jinduieşte ( p. 354-355)

La fel ca şi Şotron, cartea de faţă, Ocolul zilei în optzeci de lumi poate fi citită şi libris fulguralis, de oriunde şi oricând, file mantice şi aşa mai departe. Aş putea recomanda celor care nu au citit deloc acest cronop uriaş şi care totuşi se întâlnesc (întâmplător sau nu) cu această carte, să înceapă chiar cu sfârşitul (adică, printre ultimele capitole), unde se află două povestiri scurte care ar trebui să le dea încredere să citească şi altceva de acest autor: Anotimpul mâinii şi Mângâierea cea mai profundă.

Titlu: Ocolul zilei în optzeci de lumiJulio Cortazar

Autor: Julio Cortázar

Editura: Art

Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

An apariţie: 2014

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Elena Donea
Editor SB

Studentă la Facultatea de Litere din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și este un fel de flâneuse pe străzile Bucureștiului și prin cărți.

Număr articole publicate : 32