Pace cu trecutul poți face ori povestind despre el și plângând, ori povestind despre el și râzând. Acum ceva vreme, în volumul ”Scriitor în comunism” al lui Ștefan Agopian, descoperisem un stil interesant de reglare literară a conturilor cu trecutul: umorul plin de înțelepciune. Texte marcate puternic de oralitate, amintiri și detalii picante, despre vremuri în care a supraviețui cu mintea întreagă presupunea multă creativitate din partea unui om, în general, și a unui intelectual, în cazul nostru. Texte savuroase, detalii inedite, personaje literare pe care le cunoaștem atât de bine, dar pe care Agopian le adusese într-o nouă lumină, caldă și afectuoasă.
Aceeași senzație de catarsis prin rememorare literară și umor mi-a lăsat-o ”Lumea ca literatură. Amintiri” (Polirom, 2014), semnată de Ioan Groșan, un scriitor cu un delicios simț al umorului (dacă nu ați citit încă ”Planeta mediocrilor”, vi-o recomand) și o impecabilă luciditate. Volumul este o colecție de povestiri din tinerețile autorului, povestiri din perioada comunistă, atât din sfera literar-artistică, cât și din zone mai puțin creative – cum este cea despre goana după măsline cu sâmburi și episoadele intitulate sugestiv eros în socialism. Groșan își pregătește cititorul, anunțându-l în introducere că ”Nu fac parte dintre acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură” și că, atunci când a fost rugat să pună pe hârtie toate poveștile pe care le spunea, cum altfel, la chefuri cu prietenii, a considerat că ”farmecul oralitățiiși al imaginii celui care vorbește (interpretează) se poate pierde iremediabil, atunci când din tot spectacolul nu rămân decât vorbele transcrise”. Ei bine, după ce coboară aşteptările cititorului, protejându-l de o posibilă dezamăgire stilistică, Ioan Groșan demonstrează că, de fapt, chiar poate transpune oralitatea în scris, povestind cu umor, cu detalii suficiente pentru logica narativă, dar nu sufocante, introducând elemente de erotism și vulgaritate suficiente pentru culoarea textului, dar nu excesive.
Am citit dintr-o răsuflare seria aventurilor sale la Cannes, adunate sub titlul ”Jeune comédien la Cannes”, povești cu un epic umor și un subtext pe măsură. Cum percepea un tânăr scriitor venit din comunism, un fenomen cultural de amploare, într-un oraș cosmopolit? Cât de descurcăreţ poate fi un scriitor tânăr, lipsit de resurse, dar călit într-un sistem care te învaţă să te strecori şi să te descurci, într-un oraş-festival de talia unui Cannes? Nu dau spoiler, dar trebuie să vă arăt două deschideri savuroase de capitol:
„Cannes, mai 1992. Am coborât în gara faimosului orăşel, chiaun de nesomn şi foame. După o zi şi o noapte de călătorie cu diverse trenuri regionale, fiindcă nu-mi permisesem să iau de la Paris TGV-ul, foarte scump. Aveam la mine un rucsac, o geantă diplomat Samsonite, în care înghesuisem vreo două duzini de pachete de Carpați fără filtru de Sfântu Gheorghe, două conserve portugheze de sardele, iar în buzunare (buzunare de costum la două rânduri, că, de, mergeam la Festival!) exact 30 de franci.” (p. 23)
și
„La Cannes, pe perioada Festivalului, dacă ai unde să dormi, să mănânci ceva și poți să vezi filme gratis, ești efectiv fericit. La asta mă gândeam flanând alene într-o după-amiază, pe celebra Croazetă, ghiftuit de la recepția cu bufet suedez a standului Fuji-Film (unde intrasem, bien sûr, tot cu legitimația de jeune comédien), fumând Carpați fără filtru și holbându-mă la startelele topless care făceau ședințe foto pe plajă.”(p. 49)
Știu că selecția mea de text v-ar putea duce cu gândul la un personaj frivol, din categoria ”Greierele și furnica”, dar situația e ceva mai complicată și mai nuanțată. Ioan Groșan își construiește, detaliu cu detaliu, perspectiva asupra comunismului, în deplinătatea ridicolului său. Organizare socială, metode de supraviețuire, înțelegerea unor fenomene specifice unor timpuri absurde, dar și dorința acută de viață și de evoluție, în ciuda comunismului. (”Dacă închid ochii, pot auzi aievea râsul sănătos al Marianei Marin, a cărei poezie dramatică contrazicea violent pofta ei de viață, tăcerile – da, tăcerile! – pline de înțelesuri ale atotștiutorului Gyuri Kazar, vocea clară a lui Constantin Stan explicându-le junilor aspiranți de la cenaclul său misterele prozei….”)
Toate acestea și mai multe sunt strânse într-un volum pe care îl recomand atât celor care au trăit pe pielea lor absurditatea comunismului – funcționează ca un antiinflamator, pentru răni vechi – cât și celor care, în virtutea vârstei, cunosc comunismul doar din manuale și înregistrări. ”Lumea ca literatură. Amintiri” este un excelent manual de supraviețuire prin umor, un volum al unui autor matur, stăpân pe instrumentele sale, pe care eu l-aș recomanda citit împreună cu volumul ”Scriitor în comunism” al lui Agopian. Un stil literar cu puteri vindecătoare, vă zic eu.
Titlu: Lumea ca literatură. Amintiri
Autor: Ioan Groșan
Editură: Polirom
Anul publicării: 2014
Alde Banciu