„Sunt vremuri grele pentru visători” spunea Amélie Pulan în Amélie, acum 14 ani, și pot să continui spunând că sunt cu atât mai grele pentru scriitorii visători, fiindcă în lumea grăbită de azi visul nu prea își mai are locul nici măcar în locul unde acesta ar trebuie să fi la el acasă: între paginile unei cărți bune. Dar visătorii adevărați nu se împiedică de ce e sau nu la modă, de ce se cere sau nu se cere și își văd de treaba lor. Așa face și Karen Blixen, autoare pe care am citit-o acum foarte mulți ani, cu o carte care m-a atras, Din inima Africii, și din care nu îmi mai amintesc nimic, doar un sentiment de uimire și încântare, așa cum se întâmplă uneori cu cărțile citite în copilărie. De data aceasta cu siguranță o să țin minte volumul Povestiri de iarnă, ed. Humanitas Fiction, 2014, publicat pentru prima dată în anul 1942, în plin război mondial. Autoarea, Karen Blixen, care a semnat și cu pseudonimul Isak Dinesen, a fost o femeie foarte interesantă, care a călătorit mult, a scris destul de mult, în special proză scurtă, dar și romane, și însăși viața ei ar putea fi pusă într-o ficțiune.
Daneză de origine, din Copenhaga, a trăit foarte mulți ani în Kenya, unde, împreună cu soțul ei, a avut o plantație de cafea. Traiul aici i-a inspirat multe povestiri și un fel de a vede lumea și de a scrie. Chiar dacă autoarea adoptă un stil de sorginte clasică, foarte calofil și structurat linear, surprizele pe care le presară de-a lungul narațiunii și un fel anume de a folosi cuvintele o scot din marea masă de autori. A trăit și a scris în aceeași perioadă, aproximativă, cu Virginia Woolf, de exemplu, dar stilurile celor două sunt extrem de diferite, însă se întâlnesc într-o anumită sensibilitate feminină și într-o rigurozitate în analiza caracterelor și al micilor semne și întâmplări care guvernează viețile oamenilor fără ca aceștia să-și dea seama.
Când m-am apucat de citit Povestiri de iarnă nu aveam absolut nicio părere, nu citisem nicio recenzie, nu aveam habar despre ce sunt cele 11 povestiri, dar instinctul m-a ghidat bine și cartea cartea aceasta este una din cele mai frumoase surprize literare ale acestui an. După două pagini din prima povestire mi-am dat seama că volumul acestei autoare mă va entuziasma. Înainte să scriu câte ceva despre fiecare povestire în parte, mai vreau să adaug doar atât: ce bine e când alergi prin realitate într-un text și apoi te împiedici de o urmă de fantastic și pici în vis!
Povestea micului mus, povestirea cu care începe volumul, mi-a confirmat faptul că între oameni și animale există legături ascunse și partea de mitologie/folclor care aduce elementul fantastic al scrierii este o mărturie a faptului că veche zicală: roata se învârte pe toate spițele (sau what goes around, comes around, fiindcă sună bine în engleză) este cât se poate de reală. În plus, vă întreb: de ce ați fi în stare pentru un sărut? Eroul povestirii e în stare de multe și felul în care se desfășoară acțiunea mă duce cu gândul la un basm oriental. În fapt, cam toată cartea este un basm mai mult sau mai puțin oniric, fapt ce reiese încă din titlul cărții (în original Winter’s Tales, iar „tale” în traducere exactă înseamnă „poveste„ ”basm„ – cred că o traducere mot-a-mot ar fi fost Poveștile iernii, dar traducătoarea, Ioana A. Manolescu, care a făcut o treabă excelentă, a optat pentru un titlu mai simplu, care să dea unitate volumului).
Onirismul este la el acasă în cea de-a doua povestire, Tânărul domn cu garoafă, una din preferatele mele, poate și pentru că personajul principal este un scriitor, dar mai ales pentru că visul predomină în stare latentă pe parcursul întregii narațiuni și mă îndeamnă să cred că povestirea în sine e un vis. E doar o ipoteză și sunt sigur că fiecare dintre voi poate găsi alte și alte căi de acces, fiindcă povestirea este una ofertantă. Povestea se învârte în jurul unui scriitor de succes care are o criză existențială. Tânărul scriitor se teme că următoarea lui carte îl va scoate de pe lista succesului și trece prin stări paradoxale într-un timp foarte scurt, iar poveștile pe care le spun marinarii pe care îi întâlnește par a fi versiuni virtuale ale unei singure povești al cărei erou visează el să fie, dar nu va fi, și întoarcerea la vechea-i viață îl readuce la statutul de scriitor, dar de data aceasta trebuie să își scrie viitorul.
Poveste despre o perlă ne arată ce poate crea în mintea unei femei, prea visătoare și superstițioasă, o întâmplare banală, dar cu tâlc: aflată în luna de miere și deja din ce în ce mai înstrăinată de soțul său pe care începe să-l descopere și nu-i mai convine nimic la el, cu toate că acesta este în un om bun, care rămâne la neschimbat în dragostea sa, tânăra Jensine rupe colierul de perle (care are și el o poveste) primit în dar de la bărbat și îl duce la reperat. Numai că, după ce bătrânul croitor îl repară, descoperă o perlă în plus. De aici o întreagă desfășurare de idei și temeri, exact ca într-o piesă a domnului Ibsen, care apare și el drept personaj.
Invincibilii stăpâni de sclavi este în sine o parabolă despre cum traiul într-un anumit fel îți sculptează felul de a fi. De exemplu, dacă ai fost odată un nobil cu sclavi care îți îndeplineau toate voile, chiar și când pierzi totul nu poți pierde năravul. Cele două femei, personaje ale povestirii, află pe pielea lor că, în ciuda a ceea ce vor să pară, sunt sclave ale unui stil de viață care nu poate fi schimbat, iar tânărul Axel este cel care orchestrează o întreagă farsă, cu măști și jocuri de culise, pentru a le demonstra ceea ce vor să uite. Tâlcul este că nu te poți ascunde nici de tine, nici de alții, iar chiar și cea mai frumoasă femeie din lume are pe cineva care o vede așa cum nu vrea să fie văzută: normală, temătoare și captivă.
Héloïse este cea mai spirituală povestire din acest volum, scris oricum de o femeie care crede în Dumnezeu. Am citit povestirea în cheia oferită de autoare chiar la început și am înțeles ce înseamnă de fapt eroismul și cât se bazează el pe ceilalți. Nu poți fi erou în orice condiție, dar tânăra și superba Héloïse nu ține cont de nimic când viața ei, a doi teologi și a două călugărițe sunt puse în pericol într-o zi, în timpul războiului și acest fapt îl impresionează pe mai tânărul teolog. Dar o reîntâlnire cu Héloïse, după șapte ani, scoate la iveală și alte lucruri, fapt care mă face să îmi dau încă o dată seama că memoria este selectivă.
Copilul visător, ce titlu frumos!, este povestirea în care visul apare în mod evident și pregnant. Dacă până acum doar ca prin vis ne dăm seama de vis, aici este palpabil și acaparează întreaga textură a povestirii. Jens, micul visător, rămâne orfan încă de la naștere, însă ghidat de Domnișoara Ane, care moare și ea devreme, își țese în minte imaginea unui copil bogat pe care părinții îl vor recupera din mizeria în care l-au lăsat provizoriu. Și uneori, măcar în cărți, visele devin realitate.
Jens seduse casa din Bredgade și o luă în posesie nu prin forță sau putere, ci prin calitatea de a întrupa o personalitate nemuritoare, irezistibilă și fascinantă, poate cea mai irezistibilă și fascinantă din câte există: aceea a visătorului căruia i se îndeplinesc visele. (p. 130)
Alături de cea de-a doua povestire, aceasta este una din preferate și mi-a plăcut cel mai mult faptul că chiar are o structură clasică de basm și te face să crezi pentru o clipă că orice e posibil dacă visezi îndeajuns de mult. Dar la fel de adevărat este că prea multă visare șterge urmele realității.
Din Danemarca de altădată este o întoarcere în timp la curtea unui rege visător și etern. Întreaga atmosferă a povestirii este specială, atât prin narațiunea în sine, cât și prin dialoguri, descrieri și personaje (vă sună cunoscut numele Evreul Rătăcitor?). Ca în toate povestirile volumului, există și aici o femeie care captivează și cumva trage după ea povestea. Iar când visul se întâlnește cu timpuri trecute, cu nobilime și cu o femeie puternică, atunci se naște o poveste pe care o citești cu sufletul atât la gură cât și liniștit. După ce am citit povestirea am aflat și răspunsul la întrebarea: ce ai face dacă ai trăi veșnic? Mai bine nu.
Alcmene chiar are în centru o femeie, cea care dă titlul povestirii. Numele ei ciudat, felul ei de a fi, când foarte realistă, când ruptă dintr-o legendă, dă întreg farmecul povestirii, iar îndrăgostitul, fiindcă mereu e un îndrăgostit, este cu atât mai încurcat cu cât o descoperă. Ce se întâmplă vă las să descoperiți singuri.
Peter și Rosa, după cum sugerează și titlul, este o poveste de dragoste, și încă una în care îi vedem pe protagoniști crescând, lungindu-se, alergând ba ca niște copii, ba unul după celălalt ca niște îndrăgostiți. Dar evident că soarta le e potrivnică și ei trebuie să treacă prin încercări. Dar nu vă temeți, nimic din ce credeți că ar putea să fie real nu e, și tot ce sugerează în primă instanță titlul se dovedește a fi o capcană. De unde și magia povestirii.
Lanul de secară: nu, nu este a la Salinger, mai ales că Blixen a scris înaintea lui, dar este despre viața la țară în Danemarca, despre un nobil visător
și depre o reîntoarcere. Tânărul, pe numele său Adam, duce cu gândul la personajul biblic și autoarea chiar citează, prin vocea altui personaj, din Facerea, 2:16: „Și din orice pom, spuse unchiu zâmbind, tu, Adam, poți să mănânci în voie”. (p.252) În centrul povestirii, dar nefiind motivul principal, se află un lan de secară unde se întâmplă lucruri misterioase, dar care nu țin de fantastic, ci de viața reală și tot despre viață și nevoile ei e vorba și mai departe, când intră în scenă noi personaje. Sunt interesante discuțiile despre zei și despre progres dintre Adam și unchiul său. Mi-au plăcut descrierile de peisaje și aerul de progres, de înnoire.
O poveste cu tâlc: din păcate am ajuns la finalul volumului și povestea aceasta nu face decât să crească tristețea sfârșitului, fiindcă este fix genul d epovestire care îți deschide apetitul pentru lectură. Mi-aș fi dorit să mai continue cartea, să mă mai plimb puțin printre vise, basme, povești de amor, povești cu scriitori, copiii ale căror vise îngrozesc tocmai fiindcă se îndeplinesc, sau printre marinari, soldați, actrițe, călugărițe și toate celelalte personaje care populează cartea. În această ultimă povestire îl reîntâlnim pe vechiul nostru prieten, Charlie Despard, scriitorul din cea de-a doua povestire, și pentru prima dată ninge într-o povestire, așadar, până la urmă iarna nu este doar o metaforă. Această ultimă povestire încheagă superb volumul și aduce dezlegarea mai multor mistere nedezvăluite complet de prin alte volume. Nu o face în mod direct, dar cititorul atent și experimentat descoperă legăturile, cu toate că povestirea este de sine stătătoare și te captivează.
Am trecut peste micile naivități ale volumului, fiindcă acestea contează prea puțin și am descoperit o prozatoare cu forță, viziune și o bună visătoare. Și încă ceva: poate v-am făcut să credeți că această carte este pe de-a-ntregul luminoasă. Aflați că nu e, tragedia plutește pe deasupra fiecărei povestiri, însă personajele găsesc mereu, chiar și în întuneric, luminița care să îi scoată la capăt. Nu întotdeauna ies la suprafața la fel, dar schimbarea este inerentă omului și uneori este benefică, iar talentul lui Karen Blixen ne arată personajele în mai multe dimensiuni, de unde și senzația de real în toată splendoarea visului. În final îmi mai rămâne să spun doar atât, fiindcă este oricum o cronică destul de lungă: visați, citiți, visați!
Titlu: Povestiri de iarnă
Autor: Karen Blixen
Traducere de: Ioana A. Manolescu
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
An: 2014
Nr. pagini: 320
Preț: 37 lei