„Următoarea poveste” este o carte inedită aparținȃndu-i scriitorului olandez Cees Nooteboom. Apărută la editura Univers, vă invită să o parcurgeți dincolo de cotidian, ȋn culisele unei reverii fabuloase.
Profesorul Herman Mussert adoarme ȋn Amsterdam și se trezește ȋn Portugalia, ȋntr-o cameră de hotel, reprezentare simbolică a sufletului ȋn care conștiința intră și iese fără ȋngrădire. Astfel ȋncepe periplul său filozofic de-a lungul unor evenimente marcante, dar și al emoțiilor care le-au ȋnsoțit. Două iubiri stranii ȋl bȃntuie și par singurele care ȋl umanizează. Maria Zeinstra, mondena profesoară de biologie care ȋl seduce pentru a se răzbuna pe soțul infidel și Lisa d’India, eleva eminentă față de care nutrește o adorație platonică, intelectuală.
Drama lui Mussert constă ȋn faptul că a descoperit artificialul vieții. El ne ȋndeamnă să ne ȋntrebăm: Trăim doar pentru că avem amintiri? Memoria oferă ȋntr-adevăr dovada incontestabilă a apartenenței la un anumit rol pe scena destinului, jucat ȋn virtutea unui mecanism cvasi-aleatoriu? Confruntarea cu chipul din oglindă nu aduce răspunsul dorit, ci mai degrabă forează ȋn inima ȋndoielii. Reflexia nu mai corespunde cu omul, nu este o proiecție subtilă a sa, ci o amprentă lăsată de iluzia unei realități desuete.
Ȋn „Următoarea poveste”, timpul este difuz, incongruent și enigmatic: „După părerea mea, ceasurile ȋndeplineau două funcții. Prima era aceea de a le indica oamenilor ora exactă, cea de-a doua de a mă convinge pe mine că timpul este un mister.” Trecutul și viitorul se ȋngemănează ȋnr-un vals al morții unde nu conduce nimeni. Protagoniștii amintirilor vorbesc despre o lume aflată la granița dintre vis și veridic, cu rădăcini ȋnfipte adȃnc ȋntr-un secret ancestral. Pendula cu cadran invers din British Bar sugerează inutilitatea timpului ȋn fața iminenței morții.
Moartea cunoaște o perspectivă mitologică, dar și una materială, organică – prin lecția de biologie a Mariei Zeinstra, un spectacol grotesc al descompunerii. Porecla profesorului amintește de filozoful Socrate, obligat de o instanță nedreaptă să bea cucută. Aici, otrava este mai degrabă o ambrozie savurată lent ȋn compania altor spirite rătăcitoare. Deși se ramifică ȋn direcții diferite, poveștile lor converg ȋn aceeași mare de incertitudine, ȋntr-un spațiu atemporal, ce te duce cu gȃndul la rȃul Styx. Chipurile și detaliile poveștilor se se transformă constant, ca mai apoi să revină la forma familiară. Totul se sustrage regulilor ȋn acest no man’s land oniric.
Ratarea ca om a lui Mussert este compensată printr-un sejur neașteptat ȋntr-un purgatoriu al istoriilor plutitoare unde eroul speră să dea un titlul lecției pe care nu a stăpȃnit-o niciodată: viața.
Sursa foto: aici.